realitatile romanesti

Am folosit sintagma de mai sus intr-o conversatie si, cum se intampla cateodata, m-a izbit brusc stranietatea pluralului. Am cugetat putin si mi-a fost imposibil sa gasesc o forma asemanatoare in alte limbi - fireste m-am rezumat la cele pe care le stiu - dar intuiesc ca e o chestiune profund romaneasca care, analizata obiectiv, ne poate spune cate ceva.

Putem trage concluzia ca pentru noi nu exista o singura realitate indubitabila (pe cat poate fi), fluida si impartasita, macar ca intentie. Exista se pare in mentalul nostru colectiv certitudinea ca exista mai multe paliere de realitate. Realitatea politistilor, realitatea ortodoxa, realitatea jurnalistica si economica si asa mai departe, toate acestea comunicand si intersectandu-se dar neputand forma un monolit pe care sa-l numim pur si simplu REALITATE. La singular.

Iar daca stim ca realitatea e o negociere continua din partea unor subiecti a unui spatiu comun care devine astfel obiectiv, plurarul "realitati" da seama de o incapacitate de negociere.

Asa se explica, poate, de ce audiatur et altera pars devine o necesitate in Romania de vreme ce aici fiecare are dreptatea lui, ba mai mult realitatea lui fundamental diferita de a celorlalti.

farse, lacrimi si o galeata de prozatori

O antologie de proza romana contemporana alcatuita de Horia Garbea. Amongst them, me, myself and I.

THINK NORMAL

Am observat ca fiecare guru in advertising isi incepe predica cu obisnuita mantra: YOU GOT TO THINK DIFFERENT!

Think different asta a devenit un cliseu atat de siropos si desemantizat incat daca vrei sa gandesti cu adevarat aparte, imi inchipui ca nu ai decat sa gandesti normal.

Vorba unui prieten: riscul publicitarilor este sa creada in propriile scorneli (de fapt el a zis: sa isi imbarlige mintea cu propriile imbarligaturi).

intalnire de gradul 3 si jumatate

Vara. Feribot din Salerno spre Palermo cu destinatia finala undeva in Tunis. E noapte deja si vasul e plin de emigranti tuniseni, marocani, algerieni si de sicilieni negriciosi cu mutre dubioase.

Pentru ca nu am gasit niciun loc liber in sala de cinema unde, daca am fi ignorat filmul de actiune care ruleaza in bucla, am fi putut dormi cu nepasare intinsi pe cateva scaune, iar pe punte era prea frig si oricum sezlongurile erau ocupate, ne-am indreptat catre sala de mese.

Ne-am asezat pe scaune si eu am scos din rucsac un ghid al Italiei pe care l-am deschis la capitolul dedicat Siciliei. Am inceput sa-l citesc ca sa mai treaca timpul, dar din cand in cand ridicam ochii si studiam calatorii.

Intr-un colt o familie de marocani dormea pe o carpeta intinsa pe podea, pe punte doi tunisieni fumau cu un aer obosit (vorbisem cu ceva vreme mai inainte cu ei si imi spusesera ca Tunisia e cea mai frumoasa tara din lume, intocmai cum un Marocan imi spusese ca Marocul e superlativul frumosului), iar in mijlocul salii, un grup de sicilieni galagiosi juca carti. Unul dintre ei, mai cu seama, mi-a atras atentia pentru ca fuma linistit chiar in fata unui semn pe care scrie "Vietato fumare" si pentru ca avea o statura impozanta pentru media italienilor din sud. Era blonziu si solid ca un descendent indepartat al normanzilor care fusesera stapanii insulei vreme de secole. L-am vazut uitandu-se brusc la mine ca un pradator la o vietate in miscare si mi-am retras la repezeala privirea in ghidul meu - vizuina.

Am citit cate ceva despre istoria Siciliei, despre locurile pe care abia asteptam sa le vad, despre paseggiatta pe malurile Ortiggiei din Siracuza, despre kus-kus-ul pe care palermitanii il fac cu peste,despre cannoli cu vanilie, despre vinurile din podgoriile din Marsala. Aproape ca uitasem de prezenta sicilienilor cu mutre patibulare, cand am citit in ghid aceste randuri: "...sub nicio forma, si subliniem aici sub nicio forma, nu pronuntati cuvantul mafie printre sicilieni".
Am inchis cartea rapid ca si cum cineva ar fi putut sa ghiceasca ce am citit. Si m-am uitat imprejur. Uriasul blond ma studia atent cu interesul unui entomolog pentru o ganganie noua. Mi s-a parut ca citeste in mintea mea singurul gand: ma-fia. Am incercat sa-l indepartez din minte si sa ma gandesc la altceva. Era prea tarziu. Vroiam sa tip in gura mare si sa auda tot vasul: Maaaaa-fiaaaaaaaaaaaaaaaaa!

M-am ridicat in graba si m-am repezit pe punte. Era frig si cei doi tunisieni au crezut ca mi s-a facut rau de mare si s-au grabit sa ma consoleze cu o tigara. N-aveam chef de ei. M-am tras mai intr-o parte si am soptit in noapte si vantul mi-a luat cuvintele si le-a imprastiat pe tarmurile insulei, undeva in fata, in intuneric: mafia, mafia. In loc sa ma simt eliberat de povara, m-am simtit umilit ca am recurs la un erzatz. Vroiam sa rostesc cuvantul si sa fie auzit de altii, de preferat sicilieni, intocmai cum imi interzicea ghidul. "Sub nicio forma..." devenise prin complicatele mecanisme psihologice "sub orice forma...".

M-am dus direct la bar. Am cerut o bere si am inceput sa spun cuvantul eliberator. M-am uitat in ochii barmanului, sicilian si el, si am zis rar: "ma', fi....guratti".
Am plecat si mai injosit de acest esec. M-am indreptat tinta catre toaleta simtind ca daca nu-l zic atunci imi va crapa capul. Am intrat rapid intr-un compartiment si am inceput sa pronunt, sa strig, sa soptesc, sa urlu, sa latru si sa silabisesc cuvantul: mafia, mafia, mafia, mafia, ma-fia. Am tinut-o asa fara oprire zece minute.

Ma eliberasem.

Am tras apa si am iesit.

In fata usii, statea uriasul blond cu gura cascata si se uita la mine ca la un nebun.

Mi-am facut freza in oglinda cu miscari sigure si m-am dus sa dorm linistit.

viata bate filmul

fragmente dintr-un interviu pe tema "Cum se scrie un scurt metraj?":

Ca sa vezi cum stau lucrurile cu scenariile trebuie sa iti povestesc cum am scris Torta Vie. Eram intr-un taxi si ma indreptam catre o bauta cu un prieten cand soferul mi-a atras intreaga atentie. Vorbea soptit la telefon si din cand in cand se mai rastea la o anume Luminita care nu stiu ce ii facuse. Conducea foarte neatent si de cateva ori, tot reprosandu-i Luminitei lucruri, era sa intre intr-un refugiu de tramvai. Cand m-am dat jos la adresa cu pricina, stiam deja care e scenariul: un taximetrist care ameninta cu sinuciderea din dragoste fara sa-i pese de cei doi pasageri din spate. L-am scris rapid, l-am trimis la concursul de scenarii HBO, a castigat si acum se produce.

In cazul celui de-al doilea scenariu de scurt metraj, Ursii Polari care va fi regizat de Anton Groves, lucrurile nu au stat la fel de simplu ba la un moment dat s-au complicat dupa legea, luata ad literam, viata bate filmul. Sa explic cum. Impreuna cu Anton am scornit o situatie in care un recuperator intalneste o persoana in doua momente diferite si ca atare se comporta diferit in ambele situatii: retinut si politicos intr-una, dezlantuit si rebarbativ intr-alta. Dar pentru autenticitate aveam nevoie sa cunoastem un adevarat recuperator.

Prin sfori trase am ajuns in apartamentul unui fost baiat rau care ne-a primit foarte volubil. Ne-a povestit o vreme care e treaba cu recuperarea de bani si apoi ne-a intrebat ce ne iese la faza asta. Noi am spus ca nimic. El a insistat spunand ca e convins ca ne-a ajutat cu povestea si ca stie sigur ca ne iese ceva. Ne-a intrebat ceva mai amenintator cat? L-am reasigurat, infricosati ca am dat de belea, ca nu ne iese nimic. Ne-a acuzat pe data ca il luam la misto. Nici vorba, am spus noi. Ba, baieti, ce scrie pe fruntea mea, ne-a intrebat? Nu scria nimic. Asa e, a zis, stiti sa cititi. Daca nu scrie prost, de ce ma luati drept agarici? Vreti sa faceti banu’ pe viata mea sau n-am inteles?

Nu vreau sa continuu dar ne-am luat talpasita rapid din apartamentul recuperatorului si de atunci imi inchipui doar urmatoarea scena. La premiera Ursilor Polari undeva la un festival, Anton si cu mine pe scena primind aplauzele (evident speram sa iasa bine) cand niste batai din palme prea zgomotoase ne atrag atentia intr-un colt al salii. Asezat pe scaun, batand rar si apasat din palme, inconjurat de fumul unei tigari de foi,va sta cel mai rau cosmar cinematografic al nostru. Apoi, viata va bate filmul. Marunt, marunt.

Inchei spunandu-va ca am inceput lucrul la un al treilea scurt metraj in care personajele principalele sunt un tenor de opera si un tigan caldarar. De saptamana viitoare, trebuie sa-i intalnesc pe amandoi. Mi-e frica de tenor. Nu am ureche muzicala.

muezinii ruginii

Avem si noi muezinii nostri. Isi incep rugaciunile in fiecare zi in plina strada, la fiecare colt. In loc de "Allah Akbar", incantatiilor lor preamaresc virtutile fierului ca intr-o religie animista. Le aud strigatele mereu: "Fi'a'e vechii cumpa'aaaaaam!". Tiganii bucuresteni imi par niste muezini ai ruginii.

Mi-am inchipuit odata o nuvela in care un tenor de opera afla ca isi va pierde vocea. Din pricina alcoolului poate ori a fumatului. Cert e ca medicul il sfatuieste sa se gandeasca serios la retragere.

Cu astfel de ganduri in cap, tenorul isi toarna un pahar de coniac si isi aprinde o tigara de foi. Trec orele si betia in care s-a scufundat rasuna de ariile celebre pe care le-a interpretat si de valurile de aplauze care le-au urmat. In clipa asta, tenorul aude o voce incredibila... una care atinge niste note cum numai el putea in tinerete. Se grabeste impleticindu-se pana la fereastra si o deschide larg pentru a distinge aria. Fireste, este un muezin al ruginii care interpreteaza celebra "Fiaaaa'eeeee vechiiiiiiiiii cumpa'aaaaaaaam!".

Tenorul il cheama degraba pe tiganus care de cum ajunge in odaie pune ochii pe trofeele presarate la tot pasul. Tenorul il roaga sa ridice vocea cat poate iar tiganusul accepta cu o singura conditie: sa-i dea boeru' neste fia'e poate chiar halea lucitoarili".

Finalul il intuiti.

injuria suprema

Intr-o altercatie cu un taximetrist, inevitabila in Bucuresti, m-am angajat intr-un educativ schimb de injuraturi din care am aflat, ca din perspectiva acestei bresle, injuria suprema este "Ba, carturarule!". Nu ma mira mai ales ca stiu ca poet a ajuns sa desemneze un soi de idiot aparte, aproape handicapat, precum in expresia: "Lasa-l, dom'le, e poet, ce sa-i faci?" Nici filozof nu o duce mai bine el desemnand un fraier care mediteaza aiurea la sensul vietii.

E o decadere din drepturi a meseriilor odinioara intelectuale, acum folosite unanim cu inteles peiorativ. Nu mai e mult si chioscarii or sa improaste cu invective precum "Ba, universitarule!", "Pe mata de doctorand!", "Tengat de scribalau".

orasul oraselor

Plec pentru a patra oara la istambul si sunt nerabdator ca inaintea reintalnirii cu un vechi prieten. Ochiul lumii, ii ziceau bizantinii, orasul ii zic turci. Abia astept sa-mi umplu narile cu mirosul mirodeniilor din bazar, sa respir aerul parfumat de sicomorii gigantici dintre Hagia Sofia si Moscheea Albastra. Abia astept sa stau in statia de hidrobuz cu ochii atintiti catre navele lente care vin cu precizie la minut. Abia astept sa mananc in zecile de restaurante marunte de care este intesat Cornul de Aur. Abia astept sa lenevesc in parcul de la Top Kapi si sa fiu preocupat pana la obsesie de nimic. Abia astept sa ma reintorc la matca, oras al lenevelii.

interviu in IMAGOO

mai multe aici.

paradoxul incertitudinii

In privinta credintei religioase, o pozitie de incertitudine te conduce la o aporie. Daca adopti incertitudinea cu onestitate, e necesar sa ai o incertitudine chiar in privinta pozitiei insasi. Cu alte cuvinte, incertitudinea cheama dupa sine si mai multa incertitudine. Un lucru e bun, anume ca devii mai tolerant din moment ce iti pui la indoiala propria incertitudine. Incertitudinea nu poate deveni dogmatica daca este onesta. Cu alte cuvinte, un agnostic nu poate propovadui niciodata adevarul sau pentru ca nu are unul. In clipa in care i se pare ca l-a descoperit, indoiala i-l spulbera.

Certitudinea in chestiunea credintei mi se pare o chestiune de confort mental, iar eu personal prefer disconfortul in gandire pentru ca este mai creativ.