un peste inghetat intr-un rau

Intr-o conversatie despre nebunie, un amic mi-a daruit urmatoarea metafora (si stim de la Borges cat de greu este sa mai alcatuiesti o metafora sugestiva si originala). Nebunia, spunea el, este asemeni unui peste ramas inghetat intr-un rau aflat in plina curgere. Acel rau in care nu ne putem scalda niciodata de doua ori la rand, dar in care pestele ramane nemiscat si egal cu sine insusi.

vizavi de nebunie

In Bucuresti, ca sa nu zic in toata Romania, oricine este la un pas de nebunie si aceste spuse trebuie luate ad literam din moment ce, potrivit unei statistici recente, numarul celor cu boli psihice a depasit media europeana. E o traditie a nebuniei aici, unde la fiecare colt de strada sta cate o Pena Corcodusa.

Ei bine, vizavi de casa mea sta o doamna, care si-a pierdut mintile si varsta, devorata de nebunie, ceea ce mi-a prilejuit nenumarate meditatii asupra granitelor dintre nebunie si normalitate (chiar daca amanadoua sunt cam greu de definit). Imi pare ca nebunia inseamna sa fii mereu tu insuti, in vreme ce normalitatea inseamna sa variezi, sa fii maleabil, sa treci prin stari opuse fara sa iti pierzi totusi linia comuna a personalitatii tale.

Cu alte cuvinte, un nebun care se crede Napoleon il impersoneaza 24 de ore din 24, in timp ce adevaratul Napoleon (admitand totusi ca era normal) nu reusea sa fie el insusi. Mai clar, cred ca un om normal isi schimba comportamentul in functie de context: poate fi umil ca un racan cu un superior si mandru ca un maresal cu cel pe care il simte mai slab.

Revenind la vecina mea de vizavi, pana acum cateva zile dormea pe trotuarul din fata casei sale, iar eu simteam ceva liniste in tulburarea care ma prindea in vreme ce o spionam, liniste care venea fireste din granita clara intre noi. De curand insa, vecina mea si-a mutat asternutul pe trotuarul casei mele incalcand astfel limitele.

Nebunia doarme in fata casei mele, iar eu simt cum devin tot mai mult eu insumi.

fara titlu

Astazi imi este atat de lene incat nici macar nu gasesc suficiente resurse pentru o scurta diatriba impotriva muncii. O las sa se denigrezeze singura si sa se prabuseasca sub povara responsabilitatilor. Sunt ca Statele Unite in Razboiul Rece: astept ca adversarul sa colapseze. Pana atunci ma bucur de deliciile trandaviei cu aerul unuia care este foarte activ.

nimic dar in cantitati uriase

Fotografia de mai sus e dintr-un oras despre care afirmasem cu cinism ca e desavarsit dar ca ii lipseste cu desavarsire misterul. Acum, insa, imi dau seama ca misterul nu apartine locului in sine ci privirii noastre pe care o asternem peste lucruri, locuri si fiinte deopotriva. Eu eram cel caruia ii lipsea aplecarea spre mister si nu orasului.

Fireste ca in unele locuri precum, sa zicem, slobozia, iti trebuie un pansan neomenesc catre mister pentru a-l descoperi in peisajul industrial arid, in maidanele cu gunoaie si caini, dar n-ar fi exclus ca la un moment dat in viata sa aflu ca pana si slobozia are un mister al sau. Cu o conditie: sa stiu sa-l descopar, ceea ce nu-mi doresc in aceasta clipa.

despre orasele lor

vukovar (croatia) pentru campurile de langa dunare pe care mergi fara sa stii daca nu-ti explodeaza vreo mina ramasa din razboi sub picioare, dar nu-ti pasa, pentru ca te tine de mana cel mai frumos sarb din lume - runbaby

Bucurestiul - pentru mirosul si gunoaiele atit de familiare, care te fac sa te simti imediat ca acasa; pentru soferii care injura soferitzele la intersectii (sugi p*** fa, mortii ma-tii); pentru batrinicile saracacioase care dau din putinul lor copiilor strazii... etc etc (scuze, nu-mi place decit poezia lui bukowski) - anca

lista continua.

despre orase

N-am sa vorbesc in cele ce urmeaza despre orasele invizibile despre care a scris magistral Italo Calvino, ci am sa ma rezum la cele cat se poate de vizibile. Am sa incep prin a spune ca orasele sunt intocmai ca femeile: fie au mister, fie nu. Unele se intampla sa fie mai misterioase noaptea, altele ziua, unele toamna (cazul Istambulului cand sunt sicomorii infloriti), altele iarna (Venetia golita de barbarii turisti este coplesitoare).

Orasele isi dezvaluie misterul (cand il au) in locuri anume precum piatetele, stradutele infundate, bisericile discrete ori bazilicile racoroase. Arareori se intampla sa o faca intr-un loc indelung strabatut de turisti dar cu toate acestea stiu cateva astfel de cazuri.

Istambul, toamna de inceput de septembrie calduros, la lasarea noptii, cand cerul dintre Hagia Sofia si Moscheea albastra este invoburat de aripile pescarusilor, cand uriasii sicomori sunt infloriti. Daca cerul e senin si se vede luna, toate conditiile pentru o hierofanie sunt indeplinite.

Ljubljana, octombrie cand se inopteaza mai devreme, orasul pare o uriasa sufragerie cu cerul coborat ca un plafon discret luminat.

Roma, martie, pe stradutele dintre piatete dar mai ales in cartierul Transtevere.

Taragona, la sud de Barcelona, fosta capitala Tarasco a provinciei romane Iberica, in piata catedralei, noaptea tarziu, ori la terasele de langa ruinurile zidurilor romane, aproape oricand in timpul anului.

Londra, oricand si aproape oriunde, pentru ca este un oras la fel de haotic ca si Istambulul si pentru ca nu are un plan urbanistic care sa poata fi cuprins cu mintea.

Budapesta, oricand dar nu in iernile cumplite, pentru tristetea si melancolia ei care respira din orice strada, din lumina felinarelor, din fatadele cladirilor, de pe chipurile oamenilor (se pare ca rata sinuciderilor in Ungaria este cea mai mare din lume).

daca mai stiti voi altele adaugati.

hasta la basta!

Dupa un periplu catalan si valencian am aflat ca a fi roman nu iti confera nicio calitate in ochii spaniolilor ba dimpotriva. Dupa ororile savarsite de unii compatrioti de-ai nostri pe acele plaiuri, propozitiile scurte precum: Soy Rumeno sau Soy de Rumania (Soy de Bucarest e mai bine pentru ca lumea te intreaba Eres de Hongria?) sunt cea mai buna cale de a incheia o conversatie promitatoare.

Am incercat sa-mi arog calitatea de eskimos pentru a vedea daca sunt imbunatatiri. Simpatia pentru unul care a ramas fara iceberg datorita incalzirii globale a fost nemasurata. In concluzie: mai bine eskimos decat roman.

oase in cripta mitropoliei

In cripta in care va fi ingropat Teoctist, ultimul patriarh comunist, muncitorii care sapau groapa au gasit o mana de oase ingalbenite de vreme. Nu se stie cui apartin ramasitele umane, in fapt, nu se stie nici macar daca au apartinut unui om. Pe langa cele 206 oase din scheletul unui adult din specia homo sapiens, s-au mai gasit si alte cateva, ca niste tije lungi si subtiri, asemanatoare oaselor pneumatice ale pasarilor, dar despre prezenta acestor ramasite sub lespezile de marmura nu se poate furniza acum nicio explicatie rationala.

Cercetarile sunt in curs de desfasurare pana cand vor fi in curs de ingropare.

vesti bune pentru toti oamenii lenei

In fine, codul muncii se innobileaza printr-o lege necesara din care vor avea de castigat toti cei incadrati in orizontul trandaviei (pentru cei din campul muncii, nu exista inca scapare).

Amanunte aici.

prima zi de lucru dupa Sfarsitul Lumii

Cum ar fi ca prima zi dupa Sfarsitul Lumii sa fie o zi obisnuita de luni in care trebuie sa incepi munca / truda / chinul din nou? O sa spuneti ca bat campii din pricina caldurii, dar va asigur ca cel putin de cateva ori pana acum s-a intamplat chiar asa. Amintesc aici de milenaristii care si-a pus toate sperantele in anul de gratie 1000. Renuntasera la viata de familie, la averi, la ranguri si titluri nobiliare (in caz ca le aveau) doar ca sa prinda un loc mai in fata la Judecata de Apoi. Imi inchipui ce dezamagiti au fost sa vada ca Sfarsitul se amanase si ca pe 1 ianuarie 1000 lumea a continuat sa fie asa cum o stiau.

Am priceput ce vroia sa zica Stanislaw Lem cu butada lui: "Nu sperati prea multe de la Sfarsitul Lumii", si, drept urmare, imi pun toate sperantele in acest Sfarsit de Saptamana care sta sa inceapa. Chit ca dupa urmeaza o noua zi de luni, ziua urgiei, dar deocamdata ma fac ca nu stiu nimic despre asta.