un peste inghetat intr-un rau

Intr-o conversatie despre nebunie, un amic mi-a daruit urmatoarea metafora (si stim de la Borges cat de greu este sa mai alcatuiesti o metafora sugestiva si originala). Nebunia, spunea el, este asemeni unui peste ramas inghetat intr-un rau aflat in plina curgere. Acel rau in care nu ne putem scalda niciodata de doua ori la rand, dar in care pestele ramane nemiscat si egal cu sine insusi.

vizavi de nebunie

In Bucuresti, ca sa nu zic in toata Romania, oricine este la un pas de nebunie si aceste spuse trebuie luate ad literam din moment ce, potrivit unei statistici recente, numarul celor cu boli psihice a depasit media europeana. E o traditie a nebuniei aici, unde la fiecare colt de strada sta cate o Pena Corcodusa.

Ei bine, vizavi de casa mea sta o doamna, care si-a pierdut mintile si varsta, devorata de nebunie, ceea ce mi-a prilejuit nenumarate meditatii asupra granitelor dintre nebunie si normalitate (chiar daca amanadoua sunt cam greu de definit). Imi pare ca nebunia inseamna sa fii mereu tu insuti, in vreme ce normalitatea inseamna sa variezi, sa fii maleabil, sa treci prin stari opuse fara sa iti pierzi totusi linia comuna a personalitatii tale.

Cu alte cuvinte, un nebun care se crede Napoleon il impersoneaza 24 de ore din 24, in timp ce adevaratul Napoleon (admitand totusi ca era normal) nu reusea sa fie el insusi. Mai clar, cred ca un om normal isi schimba comportamentul in functie de context: poate fi umil ca un racan cu un superior si mandru ca un maresal cu cel pe care il simte mai slab.

Revenind la vecina mea de vizavi, pana acum cateva zile dormea pe trotuarul din fata casei sale, iar eu simteam ceva liniste in tulburarea care ma prindea in vreme ce o spionam, liniste care venea fireste din granita clara intre noi. De curand insa, vecina mea si-a mutat asternutul pe trotuarul casei mele incalcand astfel limitele.

Nebunia doarme in fata casei mele, iar eu simt cum devin tot mai mult eu insumi.

fara titlu

Astazi imi este atat de lene incat nici macar nu gasesc suficiente resurse pentru o scurta diatriba impotriva muncii. O las sa se denigrezeze singura si sa se prabuseasca sub povara responsabilitatilor. Sunt ca Statele Unite in Razboiul Rece: astept ca adversarul sa colapseze. Pana atunci ma bucur de deliciile trandaviei cu aerul unuia care este foarte activ.

nimic dar in cantitati uriase

Fotografia de mai sus e dintr-un oras despre care afirmasem cu cinism ca e desavarsit dar ca ii lipseste cu desavarsire misterul. Acum, insa, imi dau seama ca misterul nu apartine locului in sine ci privirii noastre pe care o asternem peste lucruri, locuri si fiinte deopotriva. Eu eram cel caruia ii lipsea aplecarea spre mister si nu orasului.

Fireste ca in unele locuri precum, sa zicem, slobozia, iti trebuie un pansan neomenesc catre mister pentru a-l descoperi in peisajul industrial arid, in maidanele cu gunoaie si caini, dar n-ar fi exclus ca la un moment dat in viata sa aflu ca pana si slobozia are un mister al sau. Cu o conditie: sa stiu sa-l descopar, ceea ce nu-mi doresc in aceasta clipa.