iadul motanilor

Am gasit o ilustrata intr-un muzeu din Berlin cu acest motan gras si negru. De cum l-am vazut am stiut ca el este autorul povestirii intitulate:

"Iadul Motanilor".

Jupâneasa stã tolanitã pe divan şi cu bratul apuca leneş carafa cu limonadã rece. Când se întâmplã sã-i lunece o broboanã de pe buzele roşii catre pieptul decoltat, iar de acolo mai la vale spre despãrtitura sanilor privirile mi se întunecã şi nu mai izbutesc sã cuget la nimic altceva decât la o hârjonealã prin moliciunea asternuturilor, prrrrr! Jupâneasa are carnea pietroasã in care pofticios mi-aş infige colţii şi când se apleacã nepãsãtoare dupã chiseaua cu serbet, cu mişcari de felina, parole d’honneur!, îi zãresc sfârcurile sânilor tari ca nişte ţepuse şi-mi trec limba peste bot.
Odinioarã, panã sã aparã amorezul în viata noastrã, eu eram singura fiinţã pe care o strângea la piept. Duse sunt vremurile când doar pe mine mã mângâia drãgãstos, pe burta, prrrr!, când doar pe mine mã lãsa sã-i ating picioarele calde, prrrr!. Noaptea, prin cãmeşoaia de in, doar eu îi vedeam, sub pântec, despãrţitura umbroasã cu micile ei carnuri rozalii, prrr! Mã cuibãream sub plapumã alãturi de trupul ei binemirositor şi-i lingeam degetele cu care mã mângâia. Eram fericiţi panã sã ne tulbure viaţa acest câine de popotã, acest revolutionar de pripas care a cucerit inima jupanesei cu uniforma lui cu fireturi, cu fel de fel de zdrãngãnele si tinichele, cu pistoalele lustruite şi mai ales cu mustãţile lui unse mereu cu pomadã de la frantuji. Da’ ce? Mustaţi n-am şi eu? Ba am, monsieur, şi încã unele imense pentru statura mea. Am gheare si mustati lungi, am coada-n sus si blana-n dungi. Si suflet de poet, prrr!, nu apucaturi de baiat de trupa deprinse prin cine stie ce cazarma. Oare cum as putea sa am niscaiva afinitati cu cineva care, in rarele dati cand ma mangaie, o face impotriva sensului blanii!? Un iacobin, ce sa mai! Iar noi, motanii suntem conservatori si, prin natura noastra, urâm orice schimbare si mai cu seama duhoarea de rachiu.
Biata de ea plânge toatã ziua cã nu i se întoarce “gheneralu” de la rezbelul cu absint pe care-l poarta prin tractire, pfui! Pe deasupra, bãnuiesc cã neispravitul sare în spinarea oricãrei cãţele ce-si vanturã fundul prin fata lui! Are o pofta de amor de-a dreptul cotoiascã, ticalosul, cãci de cum deschide uşa, se azvârle pe divan unde şade ea, înca tristã, şi începe sã-i frâmãnte sânii în palmele lui de necioplit, o dezbracã încet sarutând-o pretutindeni, mai ales între picioare stãruie îndelung, panã când jupaneasa îşi arcuieste trupul din care sloboade ţipete ca niste sãgeti trase aiurea prin odaie. Când încep sã se dragosteascã, mã pitesc la repezealã prin vreun cotlon de unde trag cu ochiul, je suis un voyeur, voila!, cãci jupaneasa se sfieşte de mine şi nu-mi îngãduie sa fiu martorul luptelor de alcoov în care “gheneralu”, cum isi alinta ea amorezul, îşi rupe lance dupa lance. Nu ştiu cum de-l tin bojocii sã alerge atâtea verste fãrã oprire de parcã ar fi în marş fortat! Ar fi inţelept sã mã dau bine pe lângã nemernicul ãsta altfel mã trezesc azvârlit în stradã unde e murdar şi rece şi “rivolutie proletarã”, iar eu nu suport “rivolutia” pentru cã e gãlãgioasã şi plinã de cotarle purecoase. Mai rãu de atat ar putea fi doar sã mã scopeascã şi sã mã trimitã drept în iadul motanilor, acolo unde nu dragostea nu mai urca pe acoperisuri si cozile nu mai stau in sus.
In ceasurile de ragaz, cand timpul imi picura lenes de pe mustati, ma indeletnicesc cu alcatuirea unor stufoase taxonomii fara sa am insa pretentia ca sunt un motan de stiinta. Dupa mine, oamenii se impart in doua mari clase: cea inferioara a iubitorilor de caini si cea mai evoluata, a iubitorilor de pisici. La randul ei, cea de-a doua clasa se imparte in doua sub-clase: cei care scopesc motanii si cei care le pastreaza nestirbita motania. Acestia din urma se pot divide in cei care... dar ce-i cu zgomotul asta suparator? Sapristi! A intrat netrebnicul de amorez şi trebuie sã-mi iau tãlpãşita de aici, de la cãldurica sobei, sã mã pitesc sub divan, alminteri mã trezesc cu o cizma in dos. Ia te uitã la ea cum pluteşte de fericire cã i s-a intors ibovnicul! Mi ţi-l tranteşte pe divan… îl descheie la prohab şi…oho, bravo cherie, nu-mi inchipuiam una ca asta… mon Dieu, cu câtã râvnã i-o lustruieşte!