inainte si dupa raluca

“Mai bine o mana plina de odihna decat doi pumni plini de truda si vanare de vant” – Ecleziastul

Moartea prin epuizare a Ralucai Stroescu, tanara care lucra pana saptamana trecuta ca manager de audit la Ernst & Young, va schimba intru totul felul in care ne raportam la cariera si la viata personala. Indraznesc sa spun ca de-acum se va putea vorbi de un inainte si de un dupa.

Inainte nu puneam in balanta mirajul carierei de succes cu sacrificiile la nivel personal; inainte micile noastre reusite intime paleau prin comparatie cu reusitele profesionale, inainte functia si pozitia ierarhica ne defineau si ne epuizau ca oameni; inainte un curriculum vitae (la urma urmei, in latina inseamna cursul vietii) se reducea la cursul vietii profesionale, de parca o alta viata ar fi fost cu neputinta de inchipuit; inainte mii de tineri isi ruinau sanatatea pentru a-si consolida cariera cu ore suplimentare si nopti pierdute; inainte pletora de izbanzi profesionale abia de reusea sa mascheze pustiul interior; inainte conversatiile de dupa program erau acaparate, ca intr-un cerc vicios, de subiecte legate de job, de birou, de proiecte, de program si iar de program; inainte admiram un peisaj doar la rezolutia unui wallpaper de pe desktop si traiam in aer conditionat uitand sa respiram in aer liber; inainte lasam cartile de vizita sa vorbeasca noi ca despre un manager, un account, un director de resurse umane, un project manager, un director de marketing si asa mai departe.

In cazul nefericit al Ralucai Stroescu, vocile sunt impartite: unii blameaza corporatismul salbatic, altii invinovatesc angajatul care nu isi cunoastele drepturile si isi petrece toata viata in birou. Cred ca este o vina colectiva. E vina noastra ca am creat o obsesie pentru oamenii de succes indiferent de cat de ratati sunt la nivel personal. E vina noastra ca respectam doar directorii de companie si pe cei din topul celor 300 cei mai bogati romani. E vina noastra ca a avea succes inseamna a avea o casa la marginea Bucurestiului si o masina noua la fiecare cateva luni. E vina noastra ca nu putem respecta decat oamenii sus-pusi din orice organizatie. Sper insa ca toate acestea sunt deja o parte a lui inainte.

Acum, dupa moartea Ralucai, putem sa ne spunem ca timpul este cu mult mai mult decat bani. Ca nicio prima, niciun bonus, nicio avansare profesionala nu justifica complet risipirea acestei resurse personale.

Altfel, riscam sa ne trezim intr-o buna zi goliti pe dinauntru si epuizati pe dinafara, strangand vantul, vorba ecleziastului, cu amandoi pumnii truditi.

micul dumnezeu de birou

BIROUL este un forma teribila de claustrare moderna, in vreme ce marile corporatii (aglomerari infernale de birouri) incep sa aiba alura unor imense spatii de concentrare. Pentru indivizii adulti care isi petrec vietile in aceste spatii rectangulare, monotone, de un gri imposibil, tot ce se afla in afara BIROULUI devine treptat o abstractiune.

Fiecare BIROU este condus de un mic dumnezeu cu o singura preocupare: sa creeze organizatia perfecta. Din cand in cand, micul dumnezeu se pogoara printre bietii muritori de la etajele inferioare, arborand o atitudine ingrijorata prin care sadeste temeri cumplite in mintile sleite. Nu saluta niciodata pentru ca respinge orice apropiere de angajati, insa are cuviinta sa raspunda, ba chiar zambeste ca o recompensa. Are privirea transparenta de parca s-ar uita in sufletul tau, scormonind acolo ca sa vada cat esti de dedicat companiei.

Iar tu, biet angajat, peon truditor pe campul muncii, stiind cati iti ravnesc ciolanul, esti mereu cu ochii in patru pregatit sa adulmeci orice schimbare de atitudine a sefului si te intrebi oare de ce nu mi-a raspuns azi la salut? De ce nu mi-a adresat nici un cuvant? Oare mi s-a parut doar sau chiar imi evita privirile? Te uiti in jur sa vezi daca vreun coleg nu stie ceva. Faci o gluma searbada doar ca sa vezi cine rade si cine nu. Observi inspaimantat ca nu sunt prea multi cei care se hlizesc alaturi de tine. Presimtiri negre incep sa te bantuie si nu mai poti rabda incertitudinile care te asalteaza.

Te ridici de pe scaun si inviti secretara la o tigara pe hol, unde incepi sa o descosi subtil ca sa afli daca stie ceva. Oricum un lucru este limpede: trebuie sa-ti intetesti eforturile si sa-i intri sefului cel mare pe sub piele. Este clar ca trebuie sa razi mai des si mai tare la toate glumele lui. Este o situatie de criza, cand ai certitudinea ca este nemultumit de tine, asa ca trebuie sa apelezi la solutii de criza, spus altfel, trebuie sa-l pupi in fund din nou si mai cu spor.

Asa se face cariera si se urca pe scara sociala. Te ustura buzele pana la un moment dat in care, deasupra ta, nu mai este nici un fund pe care sa-l pupi. Atunci se cheama ca ti-ai indeplinit visul si esti cineva. Ai ajuns acolo unde ai vrut mereu sa ajungi.

Ai indepartat definitiv spectrul ratarii si esti liber sa te inchini la icoana succesului tau. Te lasi mai bine in scaunul directorial, te uiti la fotografiile cu cainele tau, casa ta si celelalte proprietati, precum nevasta si cei doi copii, si te pregatesti sa te razbuni pentru toate umilintele pe care le-ai rabdat intre timp.

fundamentalismul de corporatie

the war against work

Un tricou tematic.

munca in exces ucide

Urasc sa am dreptate si in general evit asta cu eleganta sustinand tot soiul de enormitati cu grad infim de probabilitate, dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca, atat de curand, voi fi indrituit sa vituperez impotriva muncii ca un Savonarola.

Excesul de munca este ucigator dupa cum, din nefericire, o dovedeste moartea Ralucai Stroescu, manager de audit la E&Y.

pe culmile superficialitatii 2

Asadar, eram chitit sa ma fac zdrente si sa ajung cat mai repede in starea unei distilerii ambulante. Vroiam sa torn in mine toate tariile in orice combinatie, urmand doar sa gasesc acel loc potrivit, cat mai snob cu putinta, pentru a ma da in stamba printr-o barbarie deplina caci nimic nu e mai pe placul unui disperat decat tulburarea fericirii altora.

Nu indepartasem din minte nici posibilitatea unei idile rapide, daca mi-ar fi iesit in cale o femela disponibila, la urma urmei era joi seara. In jurul meu, orasul se exprima glosolalic ca un batran alcoolic care baiguie incontinuu ca a ramas fara bautura.

Nu stiu de ce dar totul avea un aer schematic de parca realitatea era doar o butaforie de carton stralucitor si clei zdravan. Imi venea sa ma reped la prima cladire si sa-i dau un sut puternic dar nu am facut-o de teama sa nu se prabuseasca tot esafodajul realitatii care se mai mentinea in picioare doar printr-o minune. Ori prin ignoranta noastra.

In cartierul Piata Victoriei, pe langa cladirile de afaceri, trecatorii aratau in cel mai bun caz ca niste personaje de desene animate, schitate in graba de o mana tremuranda, iar vietile lor imi vorbeau numai despre acelasi traseu birou - casa - birou - casa.

Cand imi ieseau in cale doi - trei caini vagabonzi amusinand in stanga si-n dreapta ori scociorand cu entuziasm prin gunoaie, aveam senzatia binefacatoare ca erau cu adevarat singurele fiinte vii de pe strada.

Imi venea sa vomit degraba in sacosa primei matroane venerabile (cu cat mai grasa, cu atat mai bine) ori pe costumul impecabil al vreunui om de afaceri si apoi sa le urlu in fata ca totul e o minciuna, dar asta ar fi implicat un efort prea mare pe care nu eram dispus sa-l fac. Trebuia sa ma imbat cat mai curand.

- va urma -

if you work your ass, you'll idle your brains.

Sub o lozinca precum munca te elibereaza (arbeit macht frei), au murit zeci de mii de oameni in lagare de concentrare si, totusi, daca as scrie-o aici, nu s-ar gasi nimeni sa se declare oripilat ori cel putin sa-i chestioneze incarcatura de adevar. Cum ne elibereaza? De ce ne elibereaza? Cum se face ca de cele mai multe ori tocmai sclavii munceau pentru folosul oamenilor liberi?

Insa, daca as indrazni sa sustin ironic pozitia contrara printr-o butada precum: If you work your ass, you'll idle your brains, se va gasi imediat cineva care sa isi exprime zgomotos dezaprobarea (vezi unul dintre comentariile din preambul). Imi vine sa spun ca munca are partizani fundamentalisti din instinct.

Militez pentru o trandavie activa - asezonata din belsug cu tot soiul de activitati - in detrimentul unei munci monocorde, lipsita de varietate. Nu-mi aduc aminte acum cine zicea ca Iadul trebuie sa fie monoton, dar cu siguranta nu a fost apologetul muncii decerebrate.

pe culmile superficialitatii 1

Sunt unele intamplari atat de lipsite de sens incat simti pornirea sa le investesti cu o cat de mica semnificatie. Insa, oricat m-am straduit sa gasesc vreo profunzime in urmatoarea, nu am reusit. Este chintesenta superficialitatii sublimata intr-o diegeza a frivolitatii.

Cred ca era septembrie pe la inceput cand intr-o seara am decis sa-mi beau mintile intr-un club bucurestean si sa o fac temeinic in asa fel incat a doua zi sa fiu complet anesteziat pentru a putea rabda sa mai vad o data mutra patibulara a sefului meu. Figura lui complet inexpresiva aducea cu o masca de ceara, costumele negre cu croiala lugubra, aerul funest pe care il raspandea in urma lui ca un dric incarcat cu prea multe coroane de flori, oasele pneumatice uscate pe dinauntru de la atata munca de birou, toate acestea ma faceau sa banuiesc ca murise demult ori ca se imbolnavise de batranete inca din frageda pruncie.

Veneam la birou ca la priveghi intr-atat de putine semne vitale razbateau dinspre el. Ma asteptam ca din clipa in clipa sa dau peste numele sau in chenar negru de ferpar la rubrica de anunturi. Citeam ziarele numai in timpul programului ca sa-mi mai treaca vremea cu fel de fel de nimicuri precum starea natiunii, incalzirea globala ori descoperirea unui antidot pentru flatulente (asa am aflat ca Benjamin Franklin ne indemna sa bem parfum si sa eliminam astfel inconvenientul chiar daca nu eliminam si problema).

- va urma -

i'm an idleholic

Trandavia pentru mine este o profesiune de credinta, singura in care vreau sa fac cariera.

o zi de munca

O zi de munca seamana cu toate celelalte. Cu cea de ieri. Cu cea de alaltaieri. Cu cea de ras-alaltaieri. Ca si cu cea de ras-ras-alaltaieri. Semana izbitor si cu ziua de ras – ras – ras alaltaieri, desi are aerul unei anumite zile de ras- ras – ras – ras – alaltaieri. E o zi ca si cea ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras-ras-ras-ras-alaltaieri. Cu alte cuvinte, e o zi obisnuita care imi aduce aminte de prima zi cand am intrat in BIROU. Ma intreb cum o sa fie ultima? Am vaga banuiala ca o sa fie singura zi neobisnuita. Oare cat mai am de asteptat pana o sa vina ziua maniei, ziua in care voi parasi campul muncii?

Mi-e teama insa ca o sa mi se intample un accident inainte de a o trai. Trebuie sa ma ingrijesc de sanatatea mea ca un maniac si sa traiesc cat mai mult astfel incat sa ma asigur ca voi prinde ultima zi intr-un BIROU. Trebuie sa ma duc la sala si sa trag de fiare ca sa ma mentin in forma, sa tin regim crunt si sa fac miscare. Si mai ales trebuie sa-mi impun sa-mi placa aici prin orice mijloace (nu exclud decerebrarea totala)!

Nu inteleg ce este atat de inspaimantator la ZIUA JUDECATII? Dies Irae – ziua maniei ori Ragnarok – in care zeii vor apune palesc ca niste glume de scoala generala pe langa cumplita Zi Obisnuita.

Mi-e teama ca doar printr-un gest necugetat voi face o zi extraordinara din aceasta zi ordinara, dar ce fel de eroism ma poate salva de plictis fara sa aiba repercusiuni asupra salariului meu? Simt ca rezistenta minimala de pana acum, precum munca facuta de mantuiala si cu intarziere, nu imi mai este de niciun folos. Este vremea sa transpun in actu gandurile care ma macina fara incetare in timpul programului si care ma impiedica, slava lor!, sa-mi duc la bun sfarsit proiectele. De-as avea puterea sa trec la sabotarea activitatii companiei prin mijloace mai demne de cauza justa pentru care lupt! Este momentul sa lucrez la instaurarea unui climat inconfortabil in departament si imi este teama ca nu-mi pot atinge scopul decat prin lansarea unor zvonuri despre restrangerea personalului. Zvonistica este neplacuta, dar intotdeauna eficace.

Simt ca fac parte din miscarea de rezistenta impotriva unui agresor care invadeaza cu nerusinare spatiul personal. Oare or mai fi si altii ca mine? Nu indraznesc sa sper de frica sa nu sufar o dezamagire crunta. Cei din jurul meu ori se prefac cu abilitate ca munca este viata lor ori lucrurile chiar asa stau. Fie sunt farsori teribili fie sunt imbecili patentati! Cale de mijloc nu e.

vineri si bunul salbatic

Oare de ce Defoe i-a pus tocmai numele de Vineri bastinasului care devine tovarasul lui Robinson Crusoe? Pentru ca de vineri seara incepe week-end-ul, incepe viata dupa munca, incepe aventura pe insula personala. Pentru ca de vineri seara se abolesc ierarhiile si dispar sefii. Pentru ca de vineri nu mai trebuie sa suporti nici un mascul sef in preajma sau, mai rau, o femela alfa care sa-si arate coltii doar ca sa-ti dovedeasca ca este conducatorul haitei. Pentru ca de vineri seara nu te mai inconjori de colegi care se gudura, dand din coada la orice apreciere a directorului. Si nici tu nu mai esti nevoit sa te lasi pe spate ca sa arati cat de inofensiv esti si sa dai de inteles ca nu vanezi postul nimanui. Incepand cu vineri seara, ai teritoriul tau pe care il marchezi dupa chef cu betii cumplite sau impreunari intamplatoare cu femele libere ca si tine. Este timpul in care poti umbla din tractir in tractir ca o distilerie ambulanta si timpul in care poti iesi la vanatoare prin cluburile de noapte. De vineri seara, esti un animal salbatic care asculta numai de instinct. De vineri seara, iti redobandesti liberul arbitru si poti face ce iti trece prin cap, fireste daca iti mai trece ceva prin cap dupa ce l-ai umplut numai cu gunoaie corporatiste. In week-end, ne intoarcem la bunul salbatic al lui Rousseau.

Militez pentru o saptamana alcatuita numai din zile de vineri, o saptamana in care munca va fi ingaduita arareori si doar ca un contrapunct al demnitatii. Stiu ca este o utopie dar am credinta ca se poate munci fara aplecare si doar cu sila. Starea naturala a unui om inteligent fata de munca trebuie sa fie detasarea, daca nu chiar repulsia. Visez la o zi in care sinceritatea va izbandi si toti angajatii se vor prabusi in convulsii abdominale pe treptele de la intrarea marilor corporatii inecandu-le in cele din urma in valuri de voma.

impotriva falsilor profeti ai trandavelii

Exista o intreaga literatura care face apologia trandavelii prin titluri precum manualul puturosului, ghidul lenesului, vade mecum pentru trandavi, bonjour la paresse, ca sa dau doar cateva nume dintr-o bibliografie vasta pe care am cercetat-o in batjocura asa cum fac cu toate lucrurile.

Desi lenea nu a dus niciodata lipsa de apostoli, acestia au fost intotdeauna, din motive necunoscute mie, mai putini decat cei pe care i-a avut munca. Cu toate acestea, meditatiile asupra trandavelii sunt destul de comune si bine intocmite, unele dintre ele chiar elaboreaza complicate taxonomii ale claselor de lene cu subspeciile de trandaveala si pierdere de vreme. Tocmai acest aspect vreau sa il denunt si anume ca este un paradox sa muncesti la apologia trandavelii. E o absurditate sa muncesti impotriva muncii.

Ii demasc pe toti acesti autori ca pe niste falsi profeti a caror munca a fost in zadar. Drept dovada a irosirii talentului lor sta faptul ca niciodata munca, slujba, truda, cariera nu au fost mai pretuite ca in aceste vremuri de restriste. Fireste, voi fi acuzat ca denigrez munca cu prea multa vehementa ca nu fiu la randu-mi un mistificator, detractorilor mei insa le spun: nu fac apologia trandavelii, ci denuntul unor prejudecati nocive precum aceea potrivit careia munca innobileaza. Innobileaza intr-adevar, dar pe cei care o privesc de pe margine.

preambul

Dumnezeu a muncit cinci zile sa faca Iadul si vazand ca lucrarea lui este multumitoare s-a dus sa se odihneasca peste week-end. Luni dimineata s-a trezit devreme si s-a apucat din nou de lucru pana vineri seara cand a venit vremea repaosului. In urmatoarea zi de luni, a luat-o de la capat si tot asa, la nesfarsit, pentru ca in Iad e mereu ceva de facut.

In infern nu e vreme de tihna, de ragaz, de relaxare ci doar de truda si, fireste, de cariera. Munca e adevarata cadere din Rai, in fapt, este o prabusire din starea angelica pana in starea subumana de angajat in care timpul nu iti mai apartine ci e masurat, cantarit, impartit. Mane, tekel, phares sta scris pe zidurile birourilor in care viata din noi se scurge incet-incet catre latrina.

Dupa ce mintile noastre au fost atata vreme spalate, curatate si lustruite cu formule de admiratie a muncii, a pozitiei sociale, a carierei si salturilor ierarhice, se simte nevoia presanta a unei apologii temeinice a lenei. Cineva trebuie sa isi asume rolul de cruciat in lupta de convertire la dreapta credinta a tihnei, a ragazului de dragul ragazului, a facutului de nimic (dolce far niente). Cineva trebuie sa improaste cu noroi pe toti cei care isi muncesc zilele fara sa le traiasca, cineva trebuie sa infiereze ipocrizia carieristilor si putreziciunea capetelor gaunoase care nu fac nimic altceva decat planuri de escaladare a ierarhiilor. Cineva trebuie sa fie misionarul unei lumi pe de-a-ntregul purificata de flagelul trudei.

Dar cine? Cu siguranta, nu eu sunt acela. Imi este prea lene sa sacrific fie si o secunda din pretiosul meu timp pe care il dedic cu obstinatie unei singure activitati: rien faire.

Singura concesie pe care o pot face in aceasta privinta este sa imi bat joc de cei al caror timp liber este mancat de cangrena vreunei slujbe si care, ca un surplus de devotiune idioata, isi aloca minima lor activitate cerebrala MUNCII. Cei care vorbesc dupa munca despre ce au facut in timpul muncii nu sunt oameni, ci fiinte demne de tot dispretul. Untermenschen.

N-as vrea insa ca zeflemeaua sa devina dintr-odata prea solemna, motiv pentru care-mi intrerup aici diatribele cu promisiunea ca vor deveni tot mai furibunde.