realitatile romanesti

Am folosit sintagma de mai sus intr-o conversatie si, cum se intampla cateodata, m-a izbit brusc stranietatea pluralului. Am cugetat putin si mi-a fost imposibil sa gasesc o forma asemanatoare in alte limbi - fireste m-am rezumat la cele pe care le stiu - dar intuiesc ca e o chestiune profund romaneasca care, analizata obiectiv, ne poate spune cate ceva.

Putem trage concluzia ca pentru noi nu exista o singura realitate indubitabila (pe cat poate fi), fluida si impartasita, macar ca intentie. Exista se pare in mentalul nostru colectiv certitudinea ca exista mai multe paliere de realitate. Realitatea politistilor, realitatea ortodoxa, realitatea jurnalistica si economica si asa mai departe, toate acestea comunicand si intersectandu-se dar neputand forma un monolit pe care sa-l numim pur si simplu REALITATE. La singular.

Iar daca stim ca realitatea e o negociere continua din partea unor subiecti a unui spatiu comun care devine astfel obiectiv, plurarul "realitati" da seama de o incapacitate de negociere.

Asa se explica, poate, de ce audiatur et altera pars devine o necesitate in Romania de vreme ce aici fiecare are dreptatea lui, ba mai mult realitatea lui fundamental diferita de a celorlalti.

farse, lacrimi si o galeata de prozatori

O antologie de proza romana contemporana alcatuita de Horia Garbea. Amongst them, me, myself and I.

THINK NORMAL

Am observat ca fiecare guru in advertising isi incepe predica cu obisnuita mantra: YOU GOT TO THINK DIFFERENT!

Think different asta a devenit un cliseu atat de siropos si desemantizat incat daca vrei sa gandesti cu adevarat aparte, imi inchipui ca nu ai decat sa gandesti normal.

Vorba unui prieten: riscul publicitarilor este sa creada in propriile scorneli (de fapt el a zis: sa isi imbarlige mintea cu propriile imbarligaturi).

intalnire de gradul 3 si jumatate

Vara. Feribot din Salerno spre Palermo cu destinatia finala undeva in Tunis. E noapte deja si vasul e plin de emigranti tuniseni, marocani, algerieni si de sicilieni negriciosi cu mutre dubioase.

Pentru ca nu am gasit niciun loc liber in sala de cinema unde, daca am fi ignorat filmul de actiune care ruleaza in bucla, am fi putut dormi cu nepasare intinsi pe cateva scaune, iar pe punte era prea frig si oricum sezlongurile erau ocupate, ne-am indreptat catre sala de mese.

Ne-am asezat pe scaune si eu am scos din rucsac un ghid al Italiei pe care l-am deschis la capitolul dedicat Siciliei. Am inceput sa-l citesc ca sa mai treaca timpul, dar din cand in cand ridicam ochii si studiam calatorii.

Intr-un colt o familie de marocani dormea pe o carpeta intinsa pe podea, pe punte doi tunisieni fumau cu un aer obosit (vorbisem cu ceva vreme mai inainte cu ei si imi spusesera ca Tunisia e cea mai frumoasa tara din lume, intocmai cum un Marocan imi spusese ca Marocul e superlativul frumosului), iar in mijlocul salii, un grup de sicilieni galagiosi juca carti. Unul dintre ei, mai cu seama, mi-a atras atentia pentru ca fuma linistit chiar in fata unui semn pe care scrie "Vietato fumare" si pentru ca avea o statura impozanta pentru media italienilor din sud. Era blonziu si solid ca un descendent indepartat al normanzilor care fusesera stapanii insulei vreme de secole. L-am vazut uitandu-se brusc la mine ca un pradator la o vietate in miscare si mi-am retras la repezeala privirea in ghidul meu - vizuina.

Am citit cate ceva despre istoria Siciliei, despre locurile pe care abia asteptam sa le vad, despre paseggiatta pe malurile Ortiggiei din Siracuza, despre kus-kus-ul pe care palermitanii il fac cu peste,despre cannoli cu vanilie, despre vinurile din podgoriile din Marsala. Aproape ca uitasem de prezenta sicilienilor cu mutre patibulare, cand am citit in ghid aceste randuri: "...sub nicio forma, si subliniem aici sub nicio forma, nu pronuntati cuvantul mafie printre sicilieni".
Am inchis cartea rapid ca si cum cineva ar fi putut sa ghiceasca ce am citit. Si m-am uitat imprejur. Uriasul blond ma studia atent cu interesul unui entomolog pentru o ganganie noua. Mi s-a parut ca citeste in mintea mea singurul gand: ma-fia. Am incercat sa-l indepartez din minte si sa ma gandesc la altceva. Era prea tarziu. Vroiam sa tip in gura mare si sa auda tot vasul: Maaaaa-fiaaaaaaaaaaaaaaaaa!

M-am ridicat in graba si m-am repezit pe punte. Era frig si cei doi tunisieni au crezut ca mi s-a facut rau de mare si s-au grabit sa ma consoleze cu o tigara. N-aveam chef de ei. M-am tras mai intr-o parte si am soptit in noapte si vantul mi-a luat cuvintele si le-a imprastiat pe tarmurile insulei, undeva in fata, in intuneric: mafia, mafia. In loc sa ma simt eliberat de povara, m-am simtit umilit ca am recurs la un erzatz. Vroiam sa rostesc cuvantul si sa fie auzit de altii, de preferat sicilieni, intocmai cum imi interzicea ghidul. "Sub nicio forma..." devenise prin complicatele mecanisme psihologice "sub orice forma...".

M-am dus direct la bar. Am cerut o bere si am inceput sa spun cuvantul eliberator. M-am uitat in ochii barmanului, sicilian si el, si am zis rar: "ma', fi....guratti".
Am plecat si mai injosit de acest esec. M-am indreptat tinta catre toaleta simtind ca daca nu-l zic atunci imi va crapa capul. Am intrat rapid intr-un compartiment si am inceput sa pronunt, sa strig, sa soptesc, sa urlu, sa latru si sa silabisesc cuvantul: mafia, mafia, mafia, mafia, ma-fia. Am tinut-o asa fara oprire zece minute.

Ma eliberasem.

Am tras apa si am iesit.

In fata usii, statea uriasul blond cu gura cascata si se uita la mine ca la un nebun.

Mi-am facut freza in oglinda cu miscari sigure si m-am dus sa dorm linistit.

viata bate filmul

fragmente dintr-un interviu pe tema "Cum se scrie un scurt metraj?":

Ca sa vezi cum stau lucrurile cu scenariile trebuie sa iti povestesc cum am scris Torta Vie. Eram intr-un taxi si ma indreptam catre o bauta cu un prieten cand soferul mi-a atras intreaga atentie. Vorbea soptit la telefon si din cand in cand se mai rastea la o anume Luminita care nu stiu ce ii facuse. Conducea foarte neatent si de cateva ori, tot reprosandu-i Luminitei lucruri, era sa intre intr-un refugiu de tramvai. Cand m-am dat jos la adresa cu pricina, stiam deja care e scenariul: un taximetrist care ameninta cu sinuciderea din dragoste fara sa-i pese de cei doi pasageri din spate. L-am scris rapid, l-am trimis la concursul de scenarii HBO, a castigat si acum se produce.

In cazul celui de-al doilea scenariu de scurt metraj, Ursii Polari care va fi regizat de Anton Groves, lucrurile nu au stat la fel de simplu ba la un moment dat s-au complicat dupa legea, luata ad literam, viata bate filmul. Sa explic cum. Impreuna cu Anton am scornit o situatie in care un recuperator intalneste o persoana in doua momente diferite si ca atare se comporta diferit in ambele situatii: retinut si politicos intr-una, dezlantuit si rebarbativ intr-alta. Dar pentru autenticitate aveam nevoie sa cunoastem un adevarat recuperator.

Prin sfori trase am ajuns in apartamentul unui fost baiat rau care ne-a primit foarte volubil. Ne-a povestit o vreme care e treaba cu recuperarea de bani si apoi ne-a intrebat ce ne iese la faza asta. Noi am spus ca nimic. El a insistat spunand ca e convins ca ne-a ajutat cu povestea si ca stie sigur ca ne iese ceva. Ne-a intrebat ceva mai amenintator cat? L-am reasigurat, infricosati ca am dat de belea, ca nu ne iese nimic. Ne-a acuzat pe data ca il luam la misto. Nici vorba, am spus noi. Ba, baieti, ce scrie pe fruntea mea, ne-a intrebat? Nu scria nimic. Asa e, a zis, stiti sa cititi. Daca nu scrie prost, de ce ma luati drept agarici? Vreti sa faceti banu’ pe viata mea sau n-am inteles?

Nu vreau sa continuu dar ne-am luat talpasita rapid din apartamentul recuperatorului si de atunci imi inchipui doar urmatoarea scena. La premiera Ursilor Polari undeva la un festival, Anton si cu mine pe scena primind aplauzele (evident speram sa iasa bine) cand niste batai din palme prea zgomotoase ne atrag atentia intr-un colt al salii. Asezat pe scaun, batand rar si apasat din palme, inconjurat de fumul unei tigari de foi,va sta cel mai rau cosmar cinematografic al nostru. Apoi, viata va bate filmul. Marunt, marunt.

Inchei spunandu-va ca am inceput lucrul la un al treilea scurt metraj in care personajele principalele sunt un tenor de opera si un tigan caldarar. De saptamana viitoare, trebuie sa-i intalnesc pe amandoi. Mi-e frica de tenor. Nu am ureche muzicala.

muezinii ruginii

Avem si noi muezinii nostri. Isi incep rugaciunile in fiecare zi in plina strada, la fiecare colt. In loc de "Allah Akbar", incantatiilor lor preamaresc virtutile fierului ca intr-o religie animista. Le aud strigatele mereu: "Fi'a'e vechii cumpa'aaaaaam!". Tiganii bucuresteni imi par niste muezini ai ruginii.

Mi-am inchipuit odata o nuvela in care un tenor de opera afla ca isi va pierde vocea. Din pricina alcoolului poate ori a fumatului. Cert e ca medicul il sfatuieste sa se gandeasca serios la retragere.

Cu astfel de ganduri in cap, tenorul isi toarna un pahar de coniac si isi aprinde o tigara de foi. Trec orele si betia in care s-a scufundat rasuna de ariile celebre pe care le-a interpretat si de valurile de aplauze care le-au urmat. In clipa asta, tenorul aude o voce incredibila... una care atinge niste note cum numai el putea in tinerete. Se grabeste impleticindu-se pana la fereastra si o deschide larg pentru a distinge aria. Fireste, este un muezin al ruginii care interpreteaza celebra "Fiaaaa'eeeee vechiiiiiiiiii cumpa'aaaaaaaam!".

Tenorul il cheama degraba pe tiganus care de cum ajunge in odaie pune ochii pe trofeele presarate la tot pasul. Tenorul il roaga sa ridice vocea cat poate iar tiganusul accepta cu o singura conditie: sa-i dea boeru' neste fia'e poate chiar halea lucitoarili".

Finalul il intuiti.

injuria suprema

Intr-o altercatie cu un taximetrist, inevitabila in Bucuresti, m-am angajat intr-un educativ schimb de injuraturi din care am aflat, ca din perspectiva acestei bresle, injuria suprema este "Ba, carturarule!". Nu ma mira mai ales ca stiu ca poet a ajuns sa desemneze un soi de idiot aparte, aproape handicapat, precum in expresia: "Lasa-l, dom'le, e poet, ce sa-i faci?" Nici filozof nu o duce mai bine el desemnand un fraier care mediteaza aiurea la sensul vietii.

E o decadere din drepturi a meseriilor odinioara intelectuale, acum folosite unanim cu inteles peiorativ. Nu mai e mult si chioscarii or sa improaste cu invective precum "Ba, universitarule!", "Pe mata de doctorand!", "Tengat de scribalau".

orasul oraselor

Plec pentru a patra oara la istambul si sunt nerabdator ca inaintea reintalnirii cu un vechi prieten. Ochiul lumii, ii ziceau bizantinii, orasul ii zic turci. Abia astept sa-mi umplu narile cu mirosul mirodeniilor din bazar, sa respir aerul parfumat de sicomorii gigantici dintre Hagia Sofia si Moscheea Albastra. Abia astept sa stau in statia de hidrobuz cu ochii atintiti catre navele lente care vin cu precizie la minut. Abia astept sa mananc in zecile de restaurante marunte de care este intesat Cornul de Aur. Abia astept sa lenevesc in parcul de la Top Kapi si sa fiu preocupat pana la obsesie de nimic. Abia astept sa ma reintorc la matca, oras al lenevelii.

interviu in IMAGOO

mai multe aici.

paradoxul incertitudinii

In privinta credintei religioase, o pozitie de incertitudine te conduce la o aporie. Daca adopti incertitudinea cu onestitate, e necesar sa ai o incertitudine chiar in privinta pozitiei insasi. Cu alte cuvinte, incertitudinea cheama dupa sine si mai multa incertitudine. Un lucru e bun, anume ca devii mai tolerant din moment ce iti pui la indoiala propria incertitudine. Incertitudinea nu poate deveni dogmatica daca este onesta. Cu alte cuvinte, un agnostic nu poate propovadui niciodata adevarul sau pentru ca nu are unul. In clipa in care i se pare ca l-a descoperit, indoiala i-l spulbera.

Certitudinea in chestiunea credintei mi se pare o chestiune de confort mental, iar eu personal prefer disconfortul in gandire pentru ca este mai creativ.

it seems that i found the lamp djini

Cand eram copil, frecam toate lampile doar doar voi da de cea fermecata din care va rasari cel mai puternic duh, cel care poate indeplini toate dorintele. Citind comunicatul de presa al Concursului Naţional de Scenarii - Ediţia 2008, m-am simtit pentru clipa amicul din copilarie al duhului lampii: numele meu este printre finalistii la sectiunea scurt metraj.

Cluj here i come.

iadul motanilor

Am gasit o ilustrata intr-un muzeu din Berlin cu acest motan gras si negru. De cum l-am vazut am stiut ca el este autorul povestirii intitulate:

"Iadul Motanilor".

Jupâneasa stã tolanitã pe divan şi cu bratul apuca leneş carafa cu limonadã rece. Când se întâmplã sã-i lunece o broboanã de pe buzele roşii catre pieptul decoltat, iar de acolo mai la vale spre despãrtitura sanilor privirile mi se întunecã şi nu mai izbutesc sã cuget la nimic altceva decât la o hârjonealã prin moliciunea asternuturilor, prrrrr! Jupâneasa are carnea pietroasã in care pofticios mi-aş infige colţii şi când se apleacã nepãsãtoare dupã chiseaua cu serbet, cu mişcari de felina, parole d’honneur!, îi zãresc sfârcurile sânilor tari ca nişte ţepuse şi-mi trec limba peste bot.
Odinioarã, panã sã aparã amorezul în viata noastrã, eu eram singura fiinţã pe care o strângea la piept. Duse sunt vremurile când doar pe mine mã mângâia drãgãstos, pe burta, prrrr!, când doar pe mine mã lãsa sã-i ating picioarele calde, prrrr!. Noaptea, prin cãmeşoaia de in, doar eu îi vedeam, sub pântec, despãrţitura umbroasã cu micile ei carnuri rozalii, prrr! Mã cuibãream sub plapumã alãturi de trupul ei binemirositor şi-i lingeam degetele cu care mã mângâia. Eram fericiţi panã sã ne tulbure viaţa acest câine de popotã, acest revolutionar de pripas care a cucerit inima jupanesei cu uniforma lui cu fireturi, cu fel de fel de zdrãngãnele si tinichele, cu pistoalele lustruite şi mai ales cu mustãţile lui unse mereu cu pomadã de la frantuji. Da’ ce? Mustaţi n-am şi eu? Ba am, monsieur, şi încã unele imense pentru statura mea. Am gheare si mustati lungi, am coada-n sus si blana-n dungi. Si suflet de poet, prrr!, nu apucaturi de baiat de trupa deprinse prin cine stie ce cazarma. Oare cum as putea sa am niscaiva afinitati cu cineva care, in rarele dati cand ma mangaie, o face impotriva sensului blanii!? Un iacobin, ce sa mai! Iar noi, motanii suntem conservatori si, prin natura noastra, urâm orice schimbare si mai cu seama duhoarea de rachiu.
Biata de ea plânge toatã ziua cã nu i se întoarce “gheneralu” de la rezbelul cu absint pe care-l poarta prin tractire, pfui! Pe deasupra, bãnuiesc cã neispravitul sare în spinarea oricãrei cãţele ce-si vanturã fundul prin fata lui! Are o pofta de amor de-a dreptul cotoiascã, ticalosul, cãci de cum deschide uşa, se azvârle pe divan unde şade ea, înca tristã, şi începe sã-i frâmãnte sânii în palmele lui de necioplit, o dezbracã încet sarutând-o pretutindeni, mai ales între picioare stãruie îndelung, panã când jupaneasa îşi arcuieste trupul din care sloboade ţipete ca niste sãgeti trase aiurea prin odaie. Când încep sã se dragosteascã, mã pitesc la repezealã prin vreun cotlon de unde trag cu ochiul, je suis un voyeur, voila!, cãci jupaneasa se sfieşte de mine şi nu-mi îngãduie sa fiu martorul luptelor de alcoov în care “gheneralu”, cum isi alinta ea amorezul, îşi rupe lance dupa lance. Nu ştiu cum de-l tin bojocii sã alerge atâtea verste fãrã oprire de parcã ar fi în marş fortat! Ar fi inţelept sã mã dau bine pe lângã nemernicul ãsta altfel mã trezesc azvârlit în stradã unde e murdar şi rece şi “rivolutie proletarã”, iar eu nu suport “rivolutia” pentru cã e gãlãgioasã şi plinã de cotarle purecoase. Mai rãu de atat ar putea fi doar sã mã scopeascã şi sã mã trimitã drept în iadul motanilor, acolo unde nu dragostea nu mai urca pe acoperisuri si cozile nu mai stau in sus.
In ceasurile de ragaz, cand timpul imi picura lenes de pe mustati, ma indeletnicesc cu alcatuirea unor stufoase taxonomii fara sa am insa pretentia ca sunt un motan de stiinta. Dupa mine, oamenii se impart in doua mari clase: cea inferioara a iubitorilor de caini si cea mai evoluata, a iubitorilor de pisici. La randul ei, cea de-a doua clasa se imparte in doua sub-clase: cei care scopesc motanii si cei care le pastreaza nestirbita motania. Acestia din urma se pot divide in cei care... dar ce-i cu zgomotul asta suparator? Sapristi! A intrat netrebnicul de amorez şi trebuie sã-mi iau tãlpãşita de aici, de la cãldurica sobei, sã mã pitesc sub divan, alminteri mã trezesc cu o cizma in dos. Ia te uitã la ea cum pluteşte de fericire cã i s-a intors ibovnicul! Mi ţi-l tranteşte pe divan… îl descheie la prohab şi…oho, bravo cherie, nu-mi inchipuiam una ca asta… mon Dieu, cu câtã râvnã i-o lustruieşte!

dihotomii

Platon vorbea de impartirea dintre femei si barbati ca de singura dihotomie acceptabila, lucru care in vremea noastra oricum nu mai e adevarat din moment ce putem avea femei de la natura si femei prin alegere, barbati si travestiti. Mult mai tarziu, Coleridge, citat de Borges, propunea o alta dihotomie anume a tipurilor de intelectuali: platonicieni si aristotelieni. Rationamentul inductiv apartine platonicienilor iar cel deductiv aristotelienilor.

Va supun atentiei alte cateva dihotomii mai frivole. De pilda, iubitorii de caini cu cei de pisici. Ori trandavii cu trudnicii. Vegetarienii cu restul lumii. Fumatorii cu nefumatorii.

erata

aici.

invataturi catre toti angajatii 2

In cele ce urmeaza vom dezbate importanta incalcarii unui cod la fel de tiranic ca si cel al muncii, anume codul vestimentar care uniformizeaza prezentele pana a le face indiscernabile unele de altele. Intrati intr-o banca si veti vedea ca toti angajatii au aceleasi costume, aceleasi camasi si chiar aceleasi zambete. Intrati intr-o agentie de publicitate si veti vedea ca dezinvoltura este clamata de toata lumea.

Ei bine, nu este in interesul dumneavoastra sa respectati ad literam codul vestimentar impus de mediu insa, inainte de a-l incalca, trebuie sa va asigurati ca sunteti suficient de puternic. Luati aminte ca fiecare nerespectare a regulilor de vestimentatie e un semnal ca intentionati sa stricati balanta de putere. Fie parasiti grupul, fie vreti sa negociati o alta pozitie in cadrul lui.

Pe scurt, incalcarea codului vestimentar, atunci cand se face cu intelepciune, va poate aduce beneficii si indelungi satisfactii. Iata cum:

In cazul in care codul vestimentar este foarte permisiv, este bine sa il incalcati purtand un sacou mai elegant. Superiorul dumneavoastra va interpreta schimbarea ca pe un semn ca urmeaza sa va duceti la un interviu ori, in orice caz, ca pe un semn de siguranta de sine.

Dimpotriva, daca in jurul dumneavoastra codul vestimentar este foarte strict, de pilda in mediul bancar, este intelept sa il incalcati din cand in cand cu tinute cat mai dezlanate.

Numai bine,

Nea Goe Basarab



Primele invataturi ale lui Nea Goe Basarab pot fi gasite aici.

asediul culinar al vienei

Azi am luat pranzul in restaurantul turcesc Memos unde, intr-o conversatie cu un amic, am realizat ca Otomanii au gresit amarnic cand au incercat sa ia Evropa pe calea armelor. Daca, in vestitul asediul al Vienei, Soliman Magnificul ar fi azvarlit in lupta neinfricatele sale armii de baclavagii, crudele cetele de placintari, palcurile de pilafgii, ostile de sacagii, inaltul padisah, prea maritul stapan al tuturor bucatarilor osmanli, ar fi izbandit in lupta cu fada gastronomie crestina. Sutele de mercernari care aparau orasul-garnizoana Viena aveau de partea lor supele de castraveti ca avant-garda, urmate de robustul snitel si strudelul cazon, arme, care in umila mea parere, ar fi sucombat in fata unui platou ticsit cu kofte, tavuk kebap, iskender si sarailii.

Acum, imaginati-va cum ar fi putut arata acea victorie rasunatoare a ostirilor de serbet:

"La 10 aprile 1529 armata otomană porneşte din Constantinopol spre vest. În fata, mercenarii din pasalacurile recente cara ciorba de linte si ciorba de iaurt de oaie in gigantice supiere. Ii urmeaza indeaproape asprii ieniceri inarmati pana in dinti cu chiselele cu dulceata de smochine si carafele cu apa rece ca gheata. Pe traseu li se alătura întăriri din unele din garnizoanele turceşti si astfel meniul devine tot mai variat.

Din cauza timpului ploios şi a drumurilor desfundate, avansarea armiei de bucatari s-a încetinit mult, aceasta ajungând abia după 11 luni la porţile Vienei (23 septembrie). O avangardă de 20.000 de sacagii si serbetari otomani avea rolul de a zdrobi rezistenţa populaţiei locale la rafinata gastronomie orientala. La data de 27 septembrie, Viena era complet încercuită de zeci de mii de baclavagii, placintari si, mai cu seama, de nemilosii cafegii: trupele de elita ale lui Ibric Pasa."

Mai departe, va las sa pohtiti la urmarea acestei istorii pline de talc si miez.

mari inventii

Trandaveala e o stare de gratie care se invecineaza indeaproape cu contemplatia, asa incat n-ar trebui sa fie vreo mirare ca unele descoperiri s-au petrecut taman in clipele molatice ale dulcei leneveli. Ma gandesc aici la Newton adastand sub marul incarcat cu zeci de subiecte ale legii gravitatiei din care unul avea sa-l loveasca drept in cap provocandu-i astfel o revelatie.

Daca in acel loc racoros s-ar fi aflat Stahanov, eroul muncii sovietice, marul cu pricina i-ar fi produs doar un cucui.

in ce film mi-ar placea sa traiesc?

Am primit leapsa de la textier si, dupa ce ma achit onorabil de sarcina, i-o voi pasa, dupa ceafa, lui trasha.

Ei bine cred ca mi-ar placea sa traiesc in FINDING NEMO si sa fiu una dintre testoasele care fac surf pe the BIG AUSTRALIAN CURRENT. Pare o viata placuta plina de good vibes and all.

Iulian, dude, ai legatura...

tara laptelui si a mierii

Am regasit frica de albul foii in frica de albul unui new post din blog. Nevrand sa jignesc cititorii lenevosi cu linkuri catre filmulete amuzante ori catre alte pierderi de vreme, am pastrat albul alb vreme de o luna. Azi insa imi inving spaima de spatiul gol cu o intrebare: daca exista un Drept al Muncii de ce nu ar exista si unul al Leneviei? Pentru a pastra antinomia totala ca intr-o imagine oglindita i-am spune insa Stangul Lenei.

In imaginarul colectiv din Evul Mediu exista credinta intr-o tara a "mierii si a laptelui", Cockaigne, in care legea locului era abundenta, prisosul si fireste lenevia cu toate drepturile ei nenumarate. Pe acel taram, daca nu respectai cu sfiintenie toate regulile de protectie a lenei, riscai sa fii expulzat in lumea reala a lipsurilor, neajunsurilor si a muncii.

Bine am revenit in Cockaigne si bine v-am gasit, mes amis!