un personaj de neuitat

Cartile pana in 250 de pagini imi par mai bine scrise decat cele peste acest numar. De fapt, indraznesc sa formulez o lege nescrisa a lecturii si anume ca placerea cititului este invers proportionala cu numarul de pagini scrise.

Citind "Romanul cu acelasi nume", capodopera sensibilei Jeni Bacterian, am experimentat o asemenea placere a lecturii incat vreme de cateva minute, cat a durat lectura si re-lectura, am fost realmente purtat intr-o transa.
Personajul principal este Omonim, un fost boier scapatat, actualmente un negustor putred de bogat, care incearca pe parcursul a o suta de pagini (cu ilustratii) sa isi redobandeasca starea sociala dinainte de casastrofa inavutirii. Face marea eroare sa se insoare cu o tanara de conditie buna, provenind dintr-o familie nobila, si astfel sa indeparteze definitiv spectrul falimentului.

Pe buna dreptate, se poate spune despre acest personaj ca isi merita faima pe deplin (la o numaratoare recenta, s-au descoperit mii de texte critice in care se face cel putin o referinta la personajul Omonim din "Romanul cu acelasi nume").

miauhahaha

Domnul Imanuel Pikant a luat, cu textul Iadul Motanilor, o cana de pus la rana, cu iscalitura Hobbitului.

invataturi pentru toti angajatii

Daca sunteti incadrat in campul arid al muncilor, este spre binele dumneavoastra sa stiti ca sub nicio forma munca bine facuta nu o sa va aduca satisfactii, ci dimpotriva, numai necazuri si nemultumiri.

La inceputurile oricarei organizatii, mediul de lucru este mai lax, mai ingaduitor cu micile abateri ale angajatilor, mai primitor cu nou venitii etc. Vi se aprecieaza eforturile, vi se gadila eul social, vi se recunosc meritele si vi se declara cat de important sunteti in schema companiei, vi se tolereaza intarzierile ca niste capricii ale unui apropiat si lista poate continua.

Cu cat lucrati mai bine si cu mai multa ravna, cu atat organizatia se intareste, se dezvolta si se organizeaza mai bine (caci, nu-i asa, e in firea unei organizatii sa se organizeze?) Si cum se poate organiza mai bine o organizatie altfel decat in detrimentul micro-organismelor care compun acest Leviatan?

Astfel apar primele simptome: este introdusa condica, programul devine strict, bonusurile dispar treptat, cererile de concediu sunt primite cu raceala pentru ca este tot mai mult de munca.

In fine, la proteste vi se va raspunde cu lozinca "nimeni nu e de neinlocuit". Intr-adevar asa este! Multumita dumneavoastra, organizatia a crescut si primeste din ce in ce mai multe cv-uri chiar pe postul pe care il ocupati astfel incat veti fi inlocuit cu usurinta.

Daca sunteti nevoit sa munciti, cel putin aveti intelepciunea sa o faceti prost si fara chef. Va veti multumi mai tarziu!

Numai bine,

NEA GOE Basarab

crima perfecta

Cum ar fi sa atati curiozitatea unui om pana intr-acolo incat la autopsie sa se dovedeasca ca "a murit de curiozitate"?

Ochiul taios ca un bisturiu

Ar fi un loc comun sa spun ca o imagine face cat o mie de cuvinte mai ales ca ar fi unul pe care il dezavuez. Dimpotriva, imaginile cu potential de simbol nu numai ca nu fac cat o mie de cuvinte dar de cele mai multe ori te lasa fara cuvinte.

Am gasit cateva astfel de exemplare in expozitia lui Catalin Burcea de la galeria H'Art. Innosins exploreaza conceptual granita, dificil de trasat, dintre inocenta si vinovatie intr-o serie de imagini cheie alcatuite dupa calapodul machetelor publicitare pe care Catalin Burcea il cunoaste atat de bine.

De la luminile reci (lumini de comentariu care dezvaluie si nu invaluie) pana la posturile rigide ale personajelor, totul este studiat pana la detaliu de ochiul taios ca un bisturiu al unui artist necrutator, unul care nu arata indurare pana nu dezvaluie prin incizii fine mecanismele viscerale ale sentimentelor de vinovatie si singurate.

"ingeri, nu curve"

"lumea vrea ingeri, nu curve", scrie Federic Beigbeder in ultimul numar din playboy, adica tocmai intr-o revista in care ingerii nu au ce sa caute, poate doar ca optiune pentru scenografie. Lumea vrea intr-adevar ingeri dar vrea sa-i vada ori sa citeasca despre ei intr-o revista de curve.

Ceea ce atrage e constrastul iar dupa regula asta cred ca Beigbeder ar avea un succes mai mare daca ar vorbi despre curve intr-o revista a Patriarhiei. De altfel, in unele sinaxare mai scapa cate o poveste cu o femeie usoara convertita la pustnicie dar fara sa aflam detalii din viata dinainte.

behemoth

Daca ar trebui sa gasesc o singura imagine pentru a descrie placerea de a fi lenes, cred ca as alege un motan gras si negru dormitand intr-o seara de iarna geroasa pe plita calduta a unei sobe.

Probabil cel mai cunoscut ramane cel al lui Bulgakov, Behemoth, motanul grasan, flecar si betiv, urmat de cel al lui Hoffmann, motanul Murr, vanitos si burghez pana peste mustati.

cum sa ne marim salariul singuri?

"Cum sa ne marim salariul cand nu ni-l mareste nimeni?" este titlul ultimei carti a reputatului specialist in managementul intreprinderilor mici, mijlocii si potrivite, doctor Filip Koetler. Teza intregii lucrari se poate rezuma la urmatorul sfat: daca nu ati obtinut o marire de salariu, puteti munci din ce in ce mai putin si mai prost pana cand sunteti satisfacut de raportul bani castigati / timp alocat si efort investit.

E de apreciat viziunea asupra angajatului ca stapan al propriului destin si al propriului buzunar.

viata sexuala de apoi

Iata o analiza a posibilitatilor de a avea o viata sexuala de apoi. De cea de aici, ne este prea lene sa ne ocupam.

Aflati, asadar, ca dincolo avem tot felul de promisiuni pentru o viata sexuala civilizata - in cateva cazuri chiar bogata de-a binelea - in mai toate religiile lumii, de cele mai multe ori sub o forma camuflata, atragatoare pentru fideli si prozeliti, iar in cateva spete rostite raspicat si fara putinta de tagada. Chiar daca ne-am nascut intr-o religie sau alta, nimic nu ne poate impiedica sa tragem cu ochiul la ce sperante au in viata de dincolo cei care nu sunt de-o seama cu noi. Id est, la ce le promite concurenta in materie de viata sexuala.

click pentru intreg articolul.

berlin

Berlinul e un ditamai oraselul (pare o contradictie dar nu e) in care ai senzatia ca te afli in acelasi timp intr-o statiune linistita si intr-o metropola in continua schimbare.

Romani gen Mailat nu am prea vazut, in schimb m-am distrat sa vad cateva tiganci cu fuste inflorate care se preumblau de colo - colo intreband trecatorii Speak English? Le-am raspuns I do sau Yes, very well. Si m-au lasat in pace ceea ce va doresc si voua. E posibil sa fie angajatele unui Institut International care monitorizeaza vorbitorii de engleza. Daca mai stateam o zi, le-as fi spus ca I speak cockney. Sunt convins ca ar fi scos de sub fuste un caiet in care ar fi notat scrupulos aceasta informatie.

my lazy tribe

Dear lazy audience, it's about time i shifted a bit to English to welcome Shelly, an American who tries desperately to learn Romanian and to get along with the local way of life. Here's a post from her blog on a very touchy subject, at least nowadays, namely the imbroglio between Roma gypsies and Romanians.

here it is.

cate putin despre alcool

Asupra alcoolicilor planeaza intotdeauna banuiala ca si-au ratat potentialul din pricina viciului si de asta au betivii atata mister. Printre ruinurile vietii lor intrevezi drame inventate, revelatii incerte, neadaptare, poate idealuri neatinse si o sete nestinsa. Iar betivii mai au o mare calitate, in ochii mei de marunt tovaras al lor, anume ca nu vor sa parvina. Nu sunt arivisti. Nu vor sa urce pe scara sociala. Nu vor sa ajunga nicaieri intr-alta parte decat la carciuma. Intr-acolo e destinatia lor finala. Intr-acolo ii poarta setea.

Alcoolul, in general, are o doza de ironie, iar tariile, in special, sunt muscatoare de-a binelea. De pilda, cand bei, bei in sanatatea cuiva, iar cu cat inchini mai multe pahare, ruinandu-ti propria sanatate, cu atat iti sporesti urarile de bine pentru sanatatea celuilalt. Ce dovada mai mare de altruism poate fi inchipuita?

in doze mai mari, aici.

divanul calator

Mai mult ca niciodata jurnalul de calatorie a devenit pletoric si vulgar. E de gasit pretutindeni pana la satietate. Pe langa confesiunile sexuale, jurnalul de calatorie e una dintre speciile literare inflationiste, dar spre deosebire de cele dintai nu ne mai poate atrage cu nimic. Odata am sustinut ca orice calatorie poate fi atat interioara, cat si exterioara. M-am inselat. Adevaratele calatorii se fac in numai nemiscare deplina, in inchipuire, in vreme ce te afli tolanit pe un divan calator.

imagoo.nu

s-a relansat imagoo. mai rau si mai pe faza, ne asigura domnul trasha. poate face si o rubrica si pentru oamenii lenei insa nu vad cine ar putea sa o scrie.

finis mundi

Ca orice lenes, sunt inevitabil o fire nocturna si daca mai stiu cum arata orele mici ale diminetii, se intampla doar pentru ca vin tarziu de la vreo petrecere.

Daca Sfarsitul Lumii ar pica intr-o dimineata devreme, mi-e teama ca l-as pierde.

un peste inghetat intr-un rau

Intr-o conversatie despre nebunie, un amic mi-a daruit urmatoarea metafora (si stim de la Borges cat de greu este sa mai alcatuiesti o metafora sugestiva si originala). Nebunia, spunea el, este asemeni unui peste ramas inghetat intr-un rau aflat in plina curgere. Acel rau in care nu ne putem scalda niciodata de doua ori la rand, dar in care pestele ramane nemiscat si egal cu sine insusi.

vizavi de nebunie

In Bucuresti, ca sa nu zic in toata Romania, oricine este la un pas de nebunie si aceste spuse trebuie luate ad literam din moment ce, potrivit unei statistici recente, numarul celor cu boli psihice a depasit media europeana. E o traditie a nebuniei aici, unde la fiecare colt de strada sta cate o Pena Corcodusa.

Ei bine, vizavi de casa mea sta o doamna, care si-a pierdut mintile si varsta, devorata de nebunie, ceea ce mi-a prilejuit nenumarate meditatii asupra granitelor dintre nebunie si normalitate (chiar daca amanadoua sunt cam greu de definit). Imi pare ca nebunia inseamna sa fii mereu tu insuti, in vreme ce normalitatea inseamna sa variezi, sa fii maleabil, sa treci prin stari opuse fara sa iti pierzi totusi linia comuna a personalitatii tale.

Cu alte cuvinte, un nebun care se crede Napoleon il impersoneaza 24 de ore din 24, in timp ce adevaratul Napoleon (admitand totusi ca era normal) nu reusea sa fie el insusi. Mai clar, cred ca un om normal isi schimba comportamentul in functie de context: poate fi umil ca un racan cu un superior si mandru ca un maresal cu cel pe care il simte mai slab.

Revenind la vecina mea de vizavi, pana acum cateva zile dormea pe trotuarul din fata casei sale, iar eu simteam ceva liniste in tulburarea care ma prindea in vreme ce o spionam, liniste care venea fireste din granita clara intre noi. De curand insa, vecina mea si-a mutat asternutul pe trotuarul casei mele incalcand astfel limitele.

Nebunia doarme in fata casei mele, iar eu simt cum devin tot mai mult eu insumi.

fara titlu

Astazi imi este atat de lene incat nici macar nu gasesc suficiente resurse pentru o scurta diatriba impotriva muncii. O las sa se denigrezeze singura si sa se prabuseasca sub povara responsabilitatilor. Sunt ca Statele Unite in Razboiul Rece: astept ca adversarul sa colapseze. Pana atunci ma bucur de deliciile trandaviei cu aerul unuia care este foarte activ.

nimic dar in cantitati uriase

Fotografia de mai sus e dintr-un oras despre care afirmasem cu cinism ca e desavarsit dar ca ii lipseste cu desavarsire misterul. Acum, insa, imi dau seama ca misterul nu apartine locului in sine ci privirii noastre pe care o asternem peste lucruri, locuri si fiinte deopotriva. Eu eram cel caruia ii lipsea aplecarea spre mister si nu orasului.

Fireste ca in unele locuri precum, sa zicem, slobozia, iti trebuie un pansan neomenesc catre mister pentru a-l descoperi in peisajul industrial arid, in maidanele cu gunoaie si caini, dar n-ar fi exclus ca la un moment dat in viata sa aflu ca pana si slobozia are un mister al sau. Cu o conditie: sa stiu sa-l descopar, ceea ce nu-mi doresc in aceasta clipa.

despre orasele lor

vukovar (croatia) pentru campurile de langa dunare pe care mergi fara sa stii daca nu-ti explodeaza vreo mina ramasa din razboi sub picioare, dar nu-ti pasa, pentru ca te tine de mana cel mai frumos sarb din lume - runbaby

Bucurestiul - pentru mirosul si gunoaiele atit de familiare, care te fac sa te simti imediat ca acasa; pentru soferii care injura soferitzele la intersectii (sugi p*** fa, mortii ma-tii); pentru batrinicile saracacioase care dau din putinul lor copiilor strazii... etc etc (scuze, nu-mi place decit poezia lui bukowski) - anca

lista continua.

despre orase

N-am sa vorbesc in cele ce urmeaza despre orasele invizibile despre care a scris magistral Italo Calvino, ci am sa ma rezum la cele cat se poate de vizibile. Am sa incep prin a spune ca orasele sunt intocmai ca femeile: fie au mister, fie nu. Unele se intampla sa fie mai misterioase noaptea, altele ziua, unele toamna (cazul Istambulului cand sunt sicomorii infloriti), altele iarna (Venetia golita de barbarii turisti este coplesitoare).

Orasele isi dezvaluie misterul (cand il au) in locuri anume precum piatetele, stradutele infundate, bisericile discrete ori bazilicile racoroase. Arareori se intampla sa o faca intr-un loc indelung strabatut de turisti dar cu toate acestea stiu cateva astfel de cazuri.

Istambul, toamna de inceput de septembrie calduros, la lasarea noptii, cand cerul dintre Hagia Sofia si Moscheea albastra este invoburat de aripile pescarusilor, cand uriasii sicomori sunt infloriti. Daca cerul e senin si se vede luna, toate conditiile pentru o hierofanie sunt indeplinite.

Ljubljana, octombrie cand se inopteaza mai devreme, orasul pare o uriasa sufragerie cu cerul coborat ca un plafon discret luminat.

Roma, martie, pe stradutele dintre piatete dar mai ales in cartierul Transtevere.

Taragona, la sud de Barcelona, fosta capitala Tarasco a provinciei romane Iberica, in piata catedralei, noaptea tarziu, ori la terasele de langa ruinurile zidurilor romane, aproape oricand in timpul anului.

Londra, oricand si aproape oriunde, pentru ca este un oras la fel de haotic ca si Istambulul si pentru ca nu are un plan urbanistic care sa poata fi cuprins cu mintea.

Budapesta, oricand dar nu in iernile cumplite, pentru tristetea si melancolia ei care respira din orice strada, din lumina felinarelor, din fatadele cladirilor, de pe chipurile oamenilor (se pare ca rata sinuciderilor in Ungaria este cea mai mare din lume).

daca mai stiti voi altele adaugati.

hasta la basta!

Dupa un periplu catalan si valencian am aflat ca a fi roman nu iti confera nicio calitate in ochii spaniolilor ba dimpotriva. Dupa ororile savarsite de unii compatrioti de-ai nostri pe acele plaiuri, propozitiile scurte precum: Soy Rumeno sau Soy de Rumania (Soy de Bucarest e mai bine pentru ca lumea te intreaba Eres de Hongria?) sunt cea mai buna cale de a incheia o conversatie promitatoare.

Am incercat sa-mi arog calitatea de eskimos pentru a vedea daca sunt imbunatatiri. Simpatia pentru unul care a ramas fara iceberg datorita incalzirii globale a fost nemasurata. In concluzie: mai bine eskimos decat roman.

oase in cripta mitropoliei

In cripta in care va fi ingropat Teoctist, ultimul patriarh comunist, muncitorii care sapau groapa au gasit o mana de oase ingalbenite de vreme. Nu se stie cui apartin ramasitele umane, in fapt, nu se stie nici macar daca au apartinut unui om. Pe langa cele 206 oase din scheletul unui adult din specia homo sapiens, s-au mai gasit si alte cateva, ca niste tije lungi si subtiri, asemanatoare oaselor pneumatice ale pasarilor, dar despre prezenta acestor ramasite sub lespezile de marmura nu se poate furniza acum nicio explicatie rationala.

Cercetarile sunt in curs de desfasurare pana cand vor fi in curs de ingropare.

vesti bune pentru toti oamenii lenei

In fine, codul muncii se innobileaza printr-o lege necesara din care vor avea de castigat toti cei incadrati in orizontul trandaviei (pentru cei din campul muncii, nu exista inca scapare).

Amanunte aici.

prima zi de lucru dupa Sfarsitul Lumii

Cum ar fi ca prima zi dupa Sfarsitul Lumii sa fie o zi obisnuita de luni in care trebuie sa incepi munca / truda / chinul din nou? O sa spuneti ca bat campii din pricina caldurii, dar va asigur ca cel putin de cateva ori pana acum s-a intamplat chiar asa. Amintesc aici de milenaristii care si-a pus toate sperantele in anul de gratie 1000. Renuntasera la viata de familie, la averi, la ranguri si titluri nobiliare (in caz ca le aveau) doar ca sa prinda un loc mai in fata la Judecata de Apoi. Imi inchipui ce dezamagiti au fost sa vada ca Sfarsitul se amanase si ca pe 1 ianuarie 1000 lumea a continuat sa fie asa cum o stiau.

Am priceput ce vroia sa zica Stanislaw Lem cu butada lui: "Nu sperati prea multe de la Sfarsitul Lumii", si, drept urmare, imi pun toate sperantele in acest Sfarsit de Saptamana care sta sa inceapa. Chit ca dupa urmeaza o noua zi de luni, ziua urgiei, dar deocamdata ma fac ca nu stiu nimic despre asta.

errare cumanum est

A fost o usurare pentru romanul mediu statistic sa afle ca ne tragem mai curand din barbarii navalitori din triburile cumanice decat din delincventii inrolati cu forta in legiunile romane din nordul Africii. La urma urmei, oricat de mult ne-ar fi placut o descendenta nobila daco - romana, totusi sa ai drept parinti ai neamului un cuplu de barbati era o barbarie si mai mare!

like a strolling rone

strolling rones sunt dovada vie ca viata bine dezorganizata, excesul de bautura si drogurile usoare nu sunt nocive, ba dimpotriva.

urmarind avioanele cu privirea 2

Din nou pe aeroport (vad ca imi fac un obicei de sfarsit de saptamana), mi-am dat seama ca mai triste decat sosirile sunt ramanerile.

Cand petreci cu privirea un avion care decoleaza catre alte orizonturi mai largi, simti ramanerea in urma ca pe o bucata de metal care te impiedica sa rasufli cum se cuvine.

Senzatia apasatoare si nodul in gat cu care parasesti aeroportul - ma gandesc insa ca la fel s-ar intampla si intr-un port - vor dispare abia in cateva ore.

despre sosiri si plecari aici.

cum sa devii un netrebnic de succes?

Ce urmeaza este similar acelui manual renascentist pentru infami, anume Il Principe de Machiavelli, doar ca in zilele noastre ar purta numele de Il Direttore.
Asadar, ce trebuie sa faca un tanar aspirant la statutul de Il Direttore?

1.
E bine sa te bati pe burta cu toti colegii, sa ciupesti de fund secretarele, sa razi superior cu soferii, dar cu sefii se schimba problema. Cu ei trebuie sa afisezi o atitudine servila, altfel superiorii tai vor intelege ca le vanezi scaunul. Odata ce le adormi vigilenta printr-o linguseala continua, poti sa le infigi cutite pe la spate si sa tragi toate sforile din lume.

2.
Pentru nimic in lume nu trebuie sa ai un aer ganditor. Daca gandesti, dai impresia ca vei complota cat de curand. In plus, din exterior ar putea sa para ca nu te-ai incadrat in colectiv si, dupa cum stim, asta e cel mai frecvent motiv pentru demitere.

3.
Ia-ti un aer cat mai preoocupat (nota bene fara sa dai impresia ca esti ganditor conform punct 2). Daca te preumbli de colo - colo prin firma cu niste foi in mana, succesul intreprinderii tale este garantat. Nu ar strica sa vii cu propuneri de organizare a activitatii intregului colectiv, dar chiar si micile initiative precum mutarea unei mese, reglarea aerului conditionat samd sunt binevenite. Decat o activitate haotica, mai bine o inactivitate bine organizata.

4.
Rasul este tatal succesului si mama simpatiei. Fa-ti colegii sa rada cu poante si glume (oricat de idioate) si succesul va veni de la sine. In acelasi timp, razi primul si cat poti de tare la toate glumele rasuflate ale sefului tau. Ii vei atrage simpatia si de acolo te poti descurca prin pupincurism si linguseala.

ma opresc aici desi intentia mea era sa alcatuiesc un soi de decalog pentru tinerii netrebnici in cautarea succesului.

scene de bac in Absurdistan

1.
Ploua torential si comisia de examinatori de la proba de Educatie fizica si Sport s-a adapostit intr-o sala de clasa de la parterul liceului din micul oras de provincie. Elevii stau in ploaie imbracati deja in echipamentul sportiv. Fereastra de la sala de clasa de deschide si o voce slaba (din pricina zgomotului ploii) razbate pana la ei. Elevii se apropie de linia de start si se pun in pozitie, apoi cu urechile ciulite pandesc semnalul. Un examinator se apropie de fereastra si iese pentru o clipa, cu riscul de a se uda putin pe costum, cat sa izbeasca doua scanduri una de alta. E semnalul ca a inceput cursa de alergat la Proba de Educatie Fizica si Sport din cadrul examenului de Bacalaureat din Romania 2007. Inauntru, constiinciosi, examinatorii cronometreaza performantele alergatorilor prin baltile de pe teren.

2.
In cadrul probei de desen, candidatii de la un seminar teologic au avut drept tema un portret al unei tinere fete model. Fata avea 20 de ani, era imbracata in blugi si avea un tricou cu imprimeu, ceea ce nu impiedica ca, pe sevaletele seminaristilor, portretul sa fie invariabil al Maicii Domnului ca si cum desenatorii ar fi fost orbi si pictau ceva dincolo de realitate. Unul dintre examinatori, un tanar profesor de desen absolvent al Academiei de Arte din Bucuresti, isi exprima nedumerirea. Un preot, membru si el al comisiei, ii marturiseste ca: "este o mare taina ce vedem aicea".

despre calatorii

Orice calatorie este una interioara. Nu cred ca exagerez afirmand ca nu poti vedea in exteriorul tau decat ceea ce era deja acolo inauntru. Asadar, putem vorbi despre mari interioare (mar adentro cum spune un film de amenabar), despre desertul sufletesc, despre munti launtrici si asa mai la vale.

Desertul sufletesc ori pustiul launtric este cea mai des intalnita forma de relief interior.

orasul inexistent

Am adunat suficiente dovezi, unele irefutabile, pentru a putea afirma fara niciun dubiu ca Bucurestiul este un oras inexistent. Este o aglomerare, de acord; o aglutinare, daca vreti, dar nu un oras pentru ca spatiul urban presupune o anumita civilitate si, mai ales, o proiectie in viitor (a design for life), lucruri care nu pot fi detectate in Bucurestiul de azi. Poate erau de gasit in cel interbelic.

Parisul isi are misterele sale, Londra noptile cetoase in care criminalii perinda in voie, Buenos Aires are tango-urile care sunt in sine niste povesti uluitoare si asa mai departe. Dar Bucurestiul ce povesti are? Singurele sunt cele de succes cu les nouveaux riches.

Trebuind sa scriu o povestire de 5 pagini despre Bucuresti, am intrat intr-un impas: cum pot sa scriu despre un oras inexistent? Oare nu o povestire inexistenta da seama cel mai bine despre Bucuresti?

Si, slava cerului mereu acoperit de nori de praf!, Bucurestiul nu duce lipsa de povestiri inexistente! Dimpotriva, sunt din ce in ce mai multe asemenea personajelor sale. Inexistente si ele.

dragostea de clasa

Desi propavaduiau ura de clasa si puritanismul sexual, se dovedeste, prin acest mic timbru, ca sovieticii erau capabili sa se iubeasca intre ei. Si chiar de mai multe ori pe zi.

despre placerea de a face lucruri inutile

In introducerea editiei a doua a Cartii Fiintelor Imaginare, Borges spune ca e o anumita placere in actul inutil al eruditiei. Indraznesc sa extind placerea aceea la orice inutilitate.

Nimic nu se poate compara cu pura bucurie pe care ti-o ofera vanatoarea de cai verzi. Aceasta specie traieste in herghelii pe marile intinderi ale peretilor si se hraneste cu priviri. Caii verzi se impart in doua mari clase: rosii si albastri.

Din nefericire, caii verzi sunt o specie pe cale de disparitie pentru ca nimeni nu mai are timp sa se uite dupa ei.

dictionarul de scuze si motive credibile

Am cumparat de la Bookfest un dictionar de scuze si motive credibile pentru tras chiul de la serviciu. Are 14 volume, format mare, gen Encyclopedia Britannica, si a aparut la cunoscuta editura The Hammock.

Informatiile sunt structurate pe capitole precum motive pe caz de boala in care simularea simptomelor este obligatorie (este descris - ca un caveat - cazul unui amploiat care a simulat o apendicita pentru a o face cu adevarat peste cateva luni, cand a trebuit sa simuleze o alta boala), caz de deces in familie cu sub-capitolele rude de gradul 1 si 2 (este considerata o infamie inmormantarea fictiva a bunicii moarte de mai bine de zece ani), cazurile de forta majora si cazurile de forta minora (sub 18 ani) si asa mai departe.

Lectura este placuta si informatiile sunt de mare folos tuturor celor care doresc sa experimenteze si alte scuze decat cele plictisitor de clasice. Preocuparile ecologice sunt tinute la mare pret...

Acum scuzati-ma, dar trebuie sa salvez planeta.

Llosa la Bucuresti

Nu puteam rata întâlnirea cu Mario Vargas Llosa, atunci când, în septembrie 2005, a venit la Bucureşti. Am hotărât împreună cu amicul Trotky să mergem la întâlnirea maestrului cu cititorii săi, undeva pe Magheru, la librăria Cărtureşti, loc care s-a dovedit a fi neîncăpător pentru cei adunaţi acolo.

Îmi imaginasem că voi putea schimba două – trei vorbe cu idolul meu literar, dar speranţa mi-a fost spulberată de cum am pus piciorul în librărie. Înăuntru, era o îmbulzeală de nedescris şi se formase deja o coadă la autografe, chiar daca Mario Vargas Llosa vorbea încă despre volumul său de teatru şi despre înrudirea dintre Peru şi România.

Îmi aduc aminte că a spus că cele două ţări îi par a avea ceva în comun, numai că acel ceva nu era deloc de natură să proslăvească vreo calitate, ba dimpotrivă. Era vorba despre vocaţia ratării pe care România şi Peru o împărtăşeau, deşi a adăugat imediat, poate din politeţe, poate din convingere, că spera să se înşele în ambele cazuri.

După ce şi-a terminat discursul, a sosit, fireşte, clipa întâlnirii personale cu fiecare cititor în parte prin intermediul procesiunii semnării autografelor. Spun procesiune. deşi în haosul care a urmat nu am detectat nicio urmă de organizare, ba dimpotrivă, lucrurile au scăpat de sub control şi s-a declanşat o mare brambureală (lucru care m-a făcut să-i dau parţial dreptate în chestiunea vocaţiei noastre naţionale). Părea că toată lumea din librărie venise cu singurul scop de a-i vâna un autograf.

M-am aşezat răbdător la coadă, alături de amicul Trotky, cu cartea deschisă la pagina de gardă. În faţa noastră, Llosa semna exemplar după exemplar şi abia dacă avea timp să rostească din când în când câteva cuvinte în franceză ori câte un Hola! Îmi pierdusem orice speranţă că voi înnobila clipa printr-un schimb de replici oarecare, altul decât cel protocolar, când brusc, am avut o străfulgerare. Am scos stiloul şi am scris rapid pe pagina începutul din La Guerra del Fin del Mundo adică:
Era un hombre tan flaco que parecia siempre de perfil.

Am scris tremurat pentru că nu am avut de ce să sprijin cartea. Când mi-a sosit rândul, tot ce speram era că Llosa va citi ce scrisesem, dar, odată ajuns în faţa lui, înmânându-i volumul, l-am văzut semnând în grabă.

Am crezut că acea clipă nu va avea nimic special în afară de propria mea trăire. Îmi pierdusem orice speranţă. Llosa a închis cartea şi mi-a înmânat-o. Dădeam să plec deja, presat de cei din spate, când l-am auzit spunând către mine (mi s-a părut că avea intonaţia unei întrebări şi nu a unei afirmaţii, dar nu am să o redau astfel aici): Este es de La Guerra del Fin del Mundo ("Asta este din Războiul Sfârşitului Lumii"). M-am întors şi l-am văzut zâmbindu-mi, plăcut surprins. I-am răspuns degrabă: Usted lo sabe lo mejor ("Dumneavoastră o ştiţi cel mai bine").

Am plecat fericit.

despre strazi

Din punctul de vedere al strazilor, oamenii sunt o simpla curiozitate. Sunt o specie de poteci marunte, un soi de scurtaturi care se inalta si nu duc nicaieri. Numai in cazul in care au merite deosebite, oamenii ajung sa-si depaseasca conditia si sa devina strazi sau chiar bulevarde.

....

In orice indreptar, strazile se impart in strazi lungi, late, rotunde sau patrate, insa mai suporta si o alta clasificare, anume intre cele care tac mocnit si cele vorbarete care intra in conversatie cu trecatorul inca de la primul pas. Acestea din urma sunt o specie pe cale de disparitie.

...

Sunt tot mai multe semnele ca strazile din Bucuresti se intrunesc seara la intersectii pentru a tine un conclav in urma caruia vor lua o hotarare. Fie ne vor parasi, lasand in urma orasul ca un maidan cu gropi si gunoaie, fie isi vor redobandi demnitatea pierduta si onoarea nereperata.

schimbari de meniu

Din ce in ce mai multe produse cosmetice folosesc ingrediente alimentare. Exista de pilda o crema de fata cu iaurt (Nivea pare-mi-se), masca cu cereale si grau decorticat, sampon cu extract de fructe exotice si lista va continua sa se mareasca cu siguranta.

In egala masura, din ce in ce mai multe produse alimentare au gust si compozitie de cosmetice (exista si cazuri in care gustul e de crema de ghete dar deocamdata sunt neglijabile).

In timp, tendintele se vor accentua in asa fel incat se vor produce schimbari majore in meniuri. Ni se vor servi ca antreuri fonduri de ten sensibil, ca salata o masca hranitoare cu extract de castraveti si drept deserturi delicioasele creme de noapte cu bucati suculente de mango si fructul pasiunii.
Bon appetit!

P.S. pentru ca am ajuns cu intreprinderea noastra pe taramuri culinare, in postul urmator vom vorbi despre inclinatia inexplicabila a chelnerilor pentru diminutive: "salatica, ciorbica, cafeluta, vinisor" si multe altele. A bien tot!

urmarind avioanele cu privirea

Urmarind avioanele cu privirea, am inteles ca in Romania cel mai mult imi plac plecarile.

As pleca in nestire din tara asta. Din nou si din nou, cu o furie a parasirii inexplicabila pentru cineva care nu s-a nascut aici. Si nu cred ca sunt singurul mai ales ca am facut la un moment dat o observatie in sensul asta, anume ca pozele din pasaport sunt invariabil mai vesele decat pozele din buletin. Am verificat asta cu diferite ocazii incat pot sa spun ca imi pare un soi de lege, sa-i spunem LEGEA PLECARILOR.

se intampla din nou!!!

"A fost ucis pentru ca muncea prea mult si costa prea putin", rezuma un jurnalist italian o crima petrecuta pe campul muncii. mai multe, aici.

revolutie nu se mai face

Tot ocupandu-mi timpul cu ganduri frivole precum superioritatea trandaviei active in fata muncii pasive, am ajuns sa ma inchipui un soi de Marx care si-a pierdut cheful sa mai lupte pentru victoria clasei proletare si abandoneaza redactarea oricarui manifest revolutionar pentru fabricarea unor mici distihuri in sprijinul huzurului ori pentru alcatuirea unor nevinovate aforisme despre pretuirea muncii de la distanta (vezi un gand tihnit sau i'm an idleholic).

Dragii mei,

Manifestul de la Gotha nu se mai scrie. Si nici Capitalul, nici Manifestul Comunist. Fireste, nici scrisorile catre Engels. Voi scrie doar ravase de amor catre nevasta-sa si acelea foarte scurte si la obiect.
Amanam indefinit orice revolutie si orice lupta a clasei proletare, iar acum va chem sa instauram dictatura huzurului si autoritatea tihnei.
Ma opresc aici. Am scris prea mult. Revolutie nu se mai face.

Al vostru,

Karl Marx

despre pro - activitate si alte gogomanii

Nu stiu altii cum sunt si nici nu banuiesc, insa eu cand aud de pro - activitate imi simt stomacul cuprins de spasme.

Ca sa va traduc din limbajul corporationist intr-un limbaj cat de cat inteligibil, aflati ca prin acest termen se intelege de obicei linguseala exaltata si decerebrarea voluntara.

Da dovada de mai multa pro - activitate ori nu esti suficient de pro - activ se traduc prin vad ca iti pastrezi autonomia in gandire si asta ma cam deranjeaza, respectiv indraznesti sa mai pastrezi ceva urme de personalitate?

Ma intriga multumirea prin care se renunta la autonomie si autocefalie in favoarea unei identitati colective. Insa ceea ce ma nedumereste de-a dreptul este fericirea iluzorie pe care o dovedesc cand sunt mai pro - activi ca niciodata.

Daca mai aud o singura data acest cuvant...

salutari dintr-alta parte

Inchipuiti-va un tanar publicitar care lucreaza 9 - 10 ore pe zi intr-o agentie din Bucuresti, o agentie multinationala al carei secretariat este asaltat zilnic de maldare de cv-uri.

Eroul nostru are o munca ingrata pentru ca trebuie sa scrie niste texte publicitare in care inventeaza pataniile unor tineri plini de bani si plini de ifose prin felurite capitale ale lumii. Peripetiile lor, scrise intotdeauna la persoana intai pentru a le spori autenticitatea, suna cam asa:

Buna Ana, iti scriu de data asta din Tokyo unde ma distrez la nebunie prin cluburile de aici. Tocmai i-am cunoscut pe Yoko si prietenii sai....

Si asa mai departe folosind aceleasi cuvinte de plastic pe care daca le pronunti cu glas tare, risti sa ti se lipeasca de cerul gurii ca o guma indelung mestecata. Tanarul nostru e nevoit sa scorneasca saptamanal cate o calatorie intr-o destinatie glam din lumea mare fara sa iasa din biroul stramt in care isi petrece o parte din viata. Trimite astfel salutari si mesaje, ravase si epistole cu aventuri exotice din mai toate capitale importante ale lumii pana cand il ajunge din urma hilarul situatiei. Strange niste bani, isi da demisia si iese in larg.

Stiti unde s-a dus? De unde a ales sa-si trimita propriile salutari si propriile povestiri traite pe viu? Ei bine, dintr-un loc pe care nu-l mai "vizitase" cu inchipuirea lui de publicitar platit sa calatoreasca cu mintea doar de pe scaunul descleiat. En un lugar en las Americas. En un lugar de la sua Mancha, ca sa parafrazez un inceput de roman celebru despre aventura interioara pe care o presupune orice preumblare.

Daca va citi aceasta insemnare, amicul meu isi va explica poate de ce planurile sale de calatorie se desfasoara numai prin India, Africa, Mongolia si alte asemenea locuri pe care nu le-a strabatut cu textele de pe pachetele de tigari, locuri pe care nu le-a "falsificat" nici macar in inchipuire.

O relatare autentica din periplul lui Sud-American imi vine acum in minte:

Ma indrept catre Atacama unde desertul va intalni pustiul din mine.

apel catre toti oamenii muncii (cati or mai fi ramas)

Pentru clasa muncitoare cat si pentru cea absolut nimic - facatoare, Nicolae Ceausescu, fostul presedinte si actualul mentor al celor care ne conduc, va fi alaturi de popor, sambata, 19 mai, 2007 (sa ne intelegem!), pe www.moarteaonline.ro

Cel Mare, Cel Viteaz si Cel Viu odinioara si-a exprimat speranta ca cetatenii romani ii vor asculta indemnul de a nu precupeti nici un efort in indeplinirea datoriei civice de a se prezenta la urnele referendumului.

Sa traiti bine ca El nu mai poate!

premiu pentru intreaga inactivitate

Daca munca are un camp al ei, trandavia are un intreg orizont.

Din moment ce vorbim despre anii vechime in campul muncii ori despre oamenii muncii, de ce nu am folosi acelas tip de sintagme in privinta starii opuse?

Vom putea atunci conversa despre incadrarea in orizontul trandaviei, despre anii vechime pentrecuti in zarile tihnei, despre premiile acordate pentru intreaga inactivitate.

Am cugetat adeseori ca si trandavia ar trebuie sa aiba un cod al ei precum codul muncii, insa pentru ca ea este polifonica, multipolara si plina de nuante, codul trandaviei va avea dimensiunile unei adevarate enciclopedii. Dar despre asta, in alt episod.

make love, not work

Un studiu universitar, recent realizat in Germania, ne dezvaluie ca persoanele care resimt lipsa unei vieti intime satisfacatoare compenseaza acest neajuns muncind mai mult, facand ore suplimentare, abandonandu-se carierei.

mai multe, aici.

sssssssssssst!

Fotografia e facuta intr-un safari in ferentari, o adevarata jungla urbana. Noi eram inconjurati de cholos care nu aveau o atitutidine chiar binevoitoare in privinta strainilor.

Mormanele de gunoaie sunt in continua crestere asa ca in curand cartierul ferentari va avea si un lant muntos care-l va strabate de la un capat la altul.

Fauna si Flora o duc bine. Sunt mari de pe acum - 14 ani, cum trece timpul, dom'le! - si nitel insarcinate. Cu cine apuca.

un gand tihnit

Recunosc valoarea muncii bine facute de la mare distanta.

Pentru nimic in lume, n-as vrea ca distanta sa se micsoreze, ba mai mult, daca printr-un miracol va creste, voi fi si mai recunoscator.

monumentul demisionarilor anonimi

Fiecare epoca are eroii pe care ii merita. Intr-o epoca ca a noastra cand traim inconjurati de branduri (totemurile sacre ale timpurilor noastre), cand ne inchinam la antreprenori pe care ii numim guru, cand corporatiile ne vara sub nas balmajeli pretentioase cu titlul de filosofia companiei, cand cea mai scurta cale catre un succes in randul majoritatii este sa te afiliezi degraba unei minoritati exotice, ma intreb ce forma trebuie sa poarte eroismul? Poate una banala, extraordinar de ordinara, anume refuzul cooperarii cu noul NEW SPEAK corporationist, cu noua limba de lemn (o limba de lemn de esenta rara, e adevarat, mai bine ambalata decat cea veche dar la fel de desemantizata).

Eroul zilelor noastre este cel care isi pastreaza creierul intact, ne-lustruit de detergentul pseudo filosofiilor de companie. Cat va mai trece pana vom vedea primul Arc de Triumf inchinat unui backpacker ori primul Monument al demisionarilor anonimi? Imi inchipui o placa comemorativa care sa anunte ca Aici, la 1 martie 2010, si-a dat demisia Ion Ionescu, manager de audit pentru trenuri si vapoare.

constatare

o intamplare

Mi-am adus aminte recent de intamplarea asta petrecuta acum cativa ani. Eram pentru prima data la Londra, cu o harta in mana si rucsacul in spinare. Ma aflam pe Kensigton Street in apropiere de Kensigton Park in care se afla faimosul Kensigton Palace unde, no surprise, locuia familia nobiliara Kensigton care fireste ducea un stil de viata foarte, cum altfel sa-i spun, kensigtonian.

Intr-un oras strain nu e greu sa te ratacesti, insa in Londra, chiar nascut acolo, ai sanse mari sa bantui aiurea. Eram in cautarea Ambasadei Romaniei, stiam ca e pe undeva pe aproape. Am vazut doi politai londonezi care se plimbau pe strada, amuzandu-se de o gluma numai de ei stiuta.

Inca radeau cand m-am apropiat de ei si i-am intrebat unde se afla Ambasada. Unul si-a dat casca mai pe spate si a cugetat o vreme dupa care mi-a spus: "I don't know any Romanian Embassy around, but there's an Israelian Embassy just around the corner. You should ask there", a zis, iar celalalt a adaugat repede: "They know everything". Au izbucnit amandoi in ras si si-au reluat promenada, lasandu-ma in urma oarecum perplex.

Erau cei mai cool "bobbies" din lume.

de ce nu avem o apologie a trandaviei?

PROLEGÓMENE s.n. pl. (Livr.) Parte introductivă care precede expunerea propriu-zisă într-o operă ştiinţifică. Ansamblu de noţiuni preliminare aparţinând unui domeniu ştiinţific. – Din fr. prolégomènes.

Sunt doua mari motive pentru lipsa oricarei apologii temeinice a trandavelii:

1. practicantii trandavelii (printre care desigur filosofii isi au locsorul lor caldut) nu se inghesuie sa isi dezvaluie arta unor profani care oricum pretuiesc munca in van.

2. un tratat de etica a trandavelii (caci exista si o etica a trandavelii nu numai una a muncii) nu poate trece de partea incipienta, ci e sortit sa ramana doar in starea iluzorie de proiect.

Drept urmare, trandaveala nu are un fundament teoretic care sa o justifice precum are munca. Trandaveala inca este in ilegalitate si se savarseste in taina, insa tocmai din aceasta pricina, este savuroasa.
Senzatia de vinovatie, care o inconjoara ca un cocon matasos, o face cu atat mai placuta si mai subversiva.

eroi au fost, eroi sunt inca

In cel mai pur spirit marxist, in numele profetizatei lupte dintre clase, chem la confruntarea dintre eroii clasei muncitoare si eroii clasei delasatoare (clasei de nimic - facatoare).

Intr-un meci working class hero vs. lazing class hero, as paria pe cel mai odihnit.

cand pica ziua trandavelii?

azi imi este prea lene sa scriu serios, asa ca ma multumesc sa observ un paradox. daca ZIUA MUNCII se sarbatoreste trandavind, atunci ZIUA TRANDAVELII ar trebui sarbatorita muncind?

Ei bine, din pricina asta noi, cei cu o puternica inclinatie catre dolce far niente, nu vom milita niciodata pentru o astfel de zi. Ne ajunge tot anul.

inainte si dupa raluca

“Mai bine o mana plina de odihna decat doi pumni plini de truda si vanare de vant” – Ecleziastul

Moartea prin epuizare a Ralucai Stroescu, tanara care lucra pana saptamana trecuta ca manager de audit la Ernst & Young, va schimba intru totul felul in care ne raportam la cariera si la viata personala. Indraznesc sa spun ca de-acum se va putea vorbi de un inainte si de un dupa.

Inainte nu puneam in balanta mirajul carierei de succes cu sacrificiile la nivel personal; inainte micile noastre reusite intime paleau prin comparatie cu reusitele profesionale, inainte functia si pozitia ierarhica ne defineau si ne epuizau ca oameni; inainte un curriculum vitae (la urma urmei, in latina inseamna cursul vietii) se reducea la cursul vietii profesionale, de parca o alta viata ar fi fost cu neputinta de inchipuit; inainte mii de tineri isi ruinau sanatatea pentru a-si consolida cariera cu ore suplimentare si nopti pierdute; inainte pletora de izbanzi profesionale abia de reusea sa mascheze pustiul interior; inainte conversatiile de dupa program erau acaparate, ca intr-un cerc vicios, de subiecte legate de job, de birou, de proiecte, de program si iar de program; inainte admiram un peisaj doar la rezolutia unui wallpaper de pe desktop si traiam in aer conditionat uitand sa respiram in aer liber; inainte lasam cartile de vizita sa vorbeasca noi ca despre un manager, un account, un director de resurse umane, un project manager, un director de marketing si asa mai departe.

In cazul nefericit al Ralucai Stroescu, vocile sunt impartite: unii blameaza corporatismul salbatic, altii invinovatesc angajatul care nu isi cunoastele drepturile si isi petrece toata viata in birou. Cred ca este o vina colectiva. E vina noastra ca am creat o obsesie pentru oamenii de succes indiferent de cat de ratati sunt la nivel personal. E vina noastra ca respectam doar directorii de companie si pe cei din topul celor 300 cei mai bogati romani. E vina noastra ca a avea succes inseamna a avea o casa la marginea Bucurestiului si o masina noua la fiecare cateva luni. E vina noastra ca nu putem respecta decat oamenii sus-pusi din orice organizatie. Sper insa ca toate acestea sunt deja o parte a lui inainte.

Acum, dupa moartea Ralucai, putem sa ne spunem ca timpul este cu mult mai mult decat bani. Ca nicio prima, niciun bonus, nicio avansare profesionala nu justifica complet risipirea acestei resurse personale.

Altfel, riscam sa ne trezim intr-o buna zi goliti pe dinauntru si epuizati pe dinafara, strangand vantul, vorba ecleziastului, cu amandoi pumnii truditi.

micul dumnezeu de birou

BIROUL este un forma teribila de claustrare moderna, in vreme ce marile corporatii (aglomerari infernale de birouri) incep sa aiba alura unor imense spatii de concentrare. Pentru indivizii adulti care isi petrec vietile in aceste spatii rectangulare, monotone, de un gri imposibil, tot ce se afla in afara BIROULUI devine treptat o abstractiune.

Fiecare BIROU este condus de un mic dumnezeu cu o singura preocupare: sa creeze organizatia perfecta. Din cand in cand, micul dumnezeu se pogoara printre bietii muritori de la etajele inferioare, arborand o atitudine ingrijorata prin care sadeste temeri cumplite in mintile sleite. Nu saluta niciodata pentru ca respinge orice apropiere de angajati, insa are cuviinta sa raspunda, ba chiar zambeste ca o recompensa. Are privirea transparenta de parca s-ar uita in sufletul tau, scormonind acolo ca sa vada cat esti de dedicat companiei.

Iar tu, biet angajat, peon truditor pe campul muncii, stiind cati iti ravnesc ciolanul, esti mereu cu ochii in patru pregatit sa adulmeci orice schimbare de atitudine a sefului si te intrebi oare de ce nu mi-a raspuns azi la salut? De ce nu mi-a adresat nici un cuvant? Oare mi s-a parut doar sau chiar imi evita privirile? Te uiti in jur sa vezi daca vreun coleg nu stie ceva. Faci o gluma searbada doar ca sa vezi cine rade si cine nu. Observi inspaimantat ca nu sunt prea multi cei care se hlizesc alaturi de tine. Presimtiri negre incep sa te bantuie si nu mai poti rabda incertitudinile care te asalteaza.

Te ridici de pe scaun si inviti secretara la o tigara pe hol, unde incepi sa o descosi subtil ca sa afli daca stie ceva. Oricum un lucru este limpede: trebuie sa-ti intetesti eforturile si sa-i intri sefului cel mare pe sub piele. Este clar ca trebuie sa razi mai des si mai tare la toate glumele lui. Este o situatie de criza, cand ai certitudinea ca este nemultumit de tine, asa ca trebuie sa apelezi la solutii de criza, spus altfel, trebuie sa-l pupi in fund din nou si mai cu spor.

Asa se face cariera si se urca pe scara sociala. Te ustura buzele pana la un moment dat in care, deasupra ta, nu mai este nici un fund pe care sa-l pupi. Atunci se cheama ca ti-ai indeplinit visul si esti cineva. Ai ajuns acolo unde ai vrut mereu sa ajungi.

Ai indepartat definitiv spectrul ratarii si esti liber sa te inchini la icoana succesului tau. Te lasi mai bine in scaunul directorial, te uiti la fotografiile cu cainele tau, casa ta si celelalte proprietati, precum nevasta si cei doi copii, si te pregatesti sa te razbuni pentru toate umilintele pe care le-ai rabdat intre timp.

fundamentalismul de corporatie

the war against work

Un tricou tematic.

munca in exces ucide

Urasc sa am dreptate si in general evit asta cu eleganta sustinand tot soiul de enormitati cu grad infim de probabilitate, dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca, atat de curand, voi fi indrituit sa vituperez impotriva muncii ca un Savonarola.

Excesul de munca este ucigator dupa cum, din nefericire, o dovedeste moartea Ralucai Stroescu, manager de audit la E&Y.

pe culmile superficialitatii 2

Asadar, eram chitit sa ma fac zdrente si sa ajung cat mai repede in starea unei distilerii ambulante. Vroiam sa torn in mine toate tariile in orice combinatie, urmand doar sa gasesc acel loc potrivit, cat mai snob cu putinta, pentru a ma da in stamba printr-o barbarie deplina caci nimic nu e mai pe placul unui disperat decat tulburarea fericirii altora.

Nu indepartasem din minte nici posibilitatea unei idile rapide, daca mi-ar fi iesit in cale o femela disponibila, la urma urmei era joi seara. In jurul meu, orasul se exprima glosolalic ca un batran alcoolic care baiguie incontinuu ca a ramas fara bautura.

Nu stiu de ce dar totul avea un aer schematic de parca realitatea era doar o butaforie de carton stralucitor si clei zdravan. Imi venea sa ma reped la prima cladire si sa-i dau un sut puternic dar nu am facut-o de teama sa nu se prabuseasca tot esafodajul realitatii care se mai mentinea in picioare doar printr-o minune. Ori prin ignoranta noastra.

In cartierul Piata Victoriei, pe langa cladirile de afaceri, trecatorii aratau in cel mai bun caz ca niste personaje de desene animate, schitate in graba de o mana tremuranda, iar vietile lor imi vorbeau numai despre acelasi traseu birou - casa - birou - casa.

Cand imi ieseau in cale doi - trei caini vagabonzi amusinand in stanga si-n dreapta ori scociorand cu entuziasm prin gunoaie, aveam senzatia binefacatoare ca erau cu adevarat singurele fiinte vii de pe strada.

Imi venea sa vomit degraba in sacosa primei matroane venerabile (cu cat mai grasa, cu atat mai bine) ori pe costumul impecabil al vreunui om de afaceri si apoi sa le urlu in fata ca totul e o minciuna, dar asta ar fi implicat un efort prea mare pe care nu eram dispus sa-l fac. Trebuia sa ma imbat cat mai curand.

- va urma -

if you work your ass, you'll idle your brains.

Sub o lozinca precum munca te elibereaza (arbeit macht frei), au murit zeci de mii de oameni in lagare de concentrare si, totusi, daca as scrie-o aici, nu s-ar gasi nimeni sa se declare oripilat ori cel putin sa-i chestioneze incarcatura de adevar. Cum ne elibereaza? De ce ne elibereaza? Cum se face ca de cele mai multe ori tocmai sclavii munceau pentru folosul oamenilor liberi?

Insa, daca as indrazni sa sustin ironic pozitia contrara printr-o butada precum: If you work your ass, you'll idle your brains, se va gasi imediat cineva care sa isi exprime zgomotos dezaprobarea (vezi unul dintre comentariile din preambul). Imi vine sa spun ca munca are partizani fundamentalisti din instinct.

Militez pentru o trandavie activa - asezonata din belsug cu tot soiul de activitati - in detrimentul unei munci monocorde, lipsita de varietate. Nu-mi aduc aminte acum cine zicea ca Iadul trebuie sa fie monoton, dar cu siguranta nu a fost apologetul muncii decerebrate.

pe culmile superficialitatii 1

Sunt unele intamplari atat de lipsite de sens incat simti pornirea sa le investesti cu o cat de mica semnificatie. Insa, oricat m-am straduit sa gasesc vreo profunzime in urmatoarea, nu am reusit. Este chintesenta superficialitatii sublimata intr-o diegeza a frivolitatii.

Cred ca era septembrie pe la inceput cand intr-o seara am decis sa-mi beau mintile intr-un club bucurestean si sa o fac temeinic in asa fel incat a doua zi sa fiu complet anesteziat pentru a putea rabda sa mai vad o data mutra patibulara a sefului meu. Figura lui complet inexpresiva aducea cu o masca de ceara, costumele negre cu croiala lugubra, aerul funest pe care il raspandea in urma lui ca un dric incarcat cu prea multe coroane de flori, oasele pneumatice uscate pe dinauntru de la atata munca de birou, toate acestea ma faceau sa banuiesc ca murise demult ori ca se imbolnavise de batranete inca din frageda pruncie.

Veneam la birou ca la priveghi intr-atat de putine semne vitale razbateau dinspre el. Ma asteptam ca din clipa in clipa sa dau peste numele sau in chenar negru de ferpar la rubrica de anunturi. Citeam ziarele numai in timpul programului ca sa-mi mai treaca vremea cu fel de fel de nimicuri precum starea natiunii, incalzirea globala ori descoperirea unui antidot pentru flatulente (asa am aflat ca Benjamin Franklin ne indemna sa bem parfum si sa eliminam astfel inconvenientul chiar daca nu eliminam si problema).

- va urma -

i'm an idleholic

Trandavia pentru mine este o profesiune de credinta, singura in care vreau sa fac cariera.

o zi de munca

O zi de munca seamana cu toate celelalte. Cu cea de ieri. Cu cea de alaltaieri. Cu cea de ras-alaltaieri. Ca si cu cea de ras-ras-alaltaieri. Semana izbitor si cu ziua de ras – ras – ras alaltaieri, desi are aerul unei anumite zile de ras- ras – ras – ras – alaltaieri. E o zi ca si cea ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras- ras-ras-ras-ras-alaltaieri. Cu alte cuvinte, e o zi obisnuita care imi aduce aminte de prima zi cand am intrat in BIROU. Ma intreb cum o sa fie ultima? Am vaga banuiala ca o sa fie singura zi neobisnuita. Oare cat mai am de asteptat pana o sa vina ziua maniei, ziua in care voi parasi campul muncii?

Mi-e teama insa ca o sa mi se intample un accident inainte de a o trai. Trebuie sa ma ingrijesc de sanatatea mea ca un maniac si sa traiesc cat mai mult astfel incat sa ma asigur ca voi prinde ultima zi intr-un BIROU. Trebuie sa ma duc la sala si sa trag de fiare ca sa ma mentin in forma, sa tin regim crunt si sa fac miscare. Si mai ales trebuie sa-mi impun sa-mi placa aici prin orice mijloace (nu exclud decerebrarea totala)!

Nu inteleg ce este atat de inspaimantator la ZIUA JUDECATII? Dies Irae – ziua maniei ori Ragnarok – in care zeii vor apune palesc ca niste glume de scoala generala pe langa cumplita Zi Obisnuita.

Mi-e teama ca doar printr-un gest necugetat voi face o zi extraordinara din aceasta zi ordinara, dar ce fel de eroism ma poate salva de plictis fara sa aiba repercusiuni asupra salariului meu? Simt ca rezistenta minimala de pana acum, precum munca facuta de mantuiala si cu intarziere, nu imi mai este de niciun folos. Este vremea sa transpun in actu gandurile care ma macina fara incetare in timpul programului si care ma impiedica, slava lor!, sa-mi duc la bun sfarsit proiectele. De-as avea puterea sa trec la sabotarea activitatii companiei prin mijloace mai demne de cauza justa pentru care lupt! Este momentul sa lucrez la instaurarea unui climat inconfortabil in departament si imi este teama ca nu-mi pot atinge scopul decat prin lansarea unor zvonuri despre restrangerea personalului. Zvonistica este neplacuta, dar intotdeauna eficace.

Simt ca fac parte din miscarea de rezistenta impotriva unui agresor care invadeaza cu nerusinare spatiul personal. Oare or mai fi si altii ca mine? Nu indraznesc sa sper de frica sa nu sufar o dezamagire crunta. Cei din jurul meu ori se prefac cu abilitate ca munca este viata lor ori lucrurile chiar asa stau. Fie sunt farsori teribili fie sunt imbecili patentati! Cale de mijloc nu e.

vineri si bunul salbatic

Oare de ce Defoe i-a pus tocmai numele de Vineri bastinasului care devine tovarasul lui Robinson Crusoe? Pentru ca de vineri seara incepe week-end-ul, incepe viata dupa munca, incepe aventura pe insula personala. Pentru ca de vineri seara se abolesc ierarhiile si dispar sefii. Pentru ca de vineri nu mai trebuie sa suporti nici un mascul sef in preajma sau, mai rau, o femela alfa care sa-si arate coltii doar ca sa-ti dovedeasca ca este conducatorul haitei. Pentru ca de vineri seara nu te mai inconjori de colegi care se gudura, dand din coada la orice apreciere a directorului. Si nici tu nu mai esti nevoit sa te lasi pe spate ca sa arati cat de inofensiv esti si sa dai de inteles ca nu vanezi postul nimanui. Incepand cu vineri seara, ai teritoriul tau pe care il marchezi dupa chef cu betii cumplite sau impreunari intamplatoare cu femele libere ca si tine. Este timpul in care poti umbla din tractir in tractir ca o distilerie ambulanta si timpul in care poti iesi la vanatoare prin cluburile de noapte. De vineri seara, esti un animal salbatic care asculta numai de instinct. De vineri seara, iti redobandesti liberul arbitru si poti face ce iti trece prin cap, fireste daca iti mai trece ceva prin cap dupa ce l-ai umplut numai cu gunoaie corporatiste. In week-end, ne intoarcem la bunul salbatic al lui Rousseau.

Militez pentru o saptamana alcatuita numai din zile de vineri, o saptamana in care munca va fi ingaduita arareori si doar ca un contrapunct al demnitatii. Stiu ca este o utopie dar am credinta ca se poate munci fara aplecare si doar cu sila. Starea naturala a unui om inteligent fata de munca trebuie sa fie detasarea, daca nu chiar repulsia. Visez la o zi in care sinceritatea va izbandi si toti angajatii se vor prabusi in convulsii abdominale pe treptele de la intrarea marilor corporatii inecandu-le in cele din urma in valuri de voma.

impotriva falsilor profeti ai trandavelii

Exista o intreaga literatura care face apologia trandavelii prin titluri precum manualul puturosului, ghidul lenesului, vade mecum pentru trandavi, bonjour la paresse, ca sa dau doar cateva nume dintr-o bibliografie vasta pe care am cercetat-o in batjocura asa cum fac cu toate lucrurile.

Desi lenea nu a dus niciodata lipsa de apostoli, acestia au fost intotdeauna, din motive necunoscute mie, mai putini decat cei pe care i-a avut munca. Cu toate acestea, meditatiile asupra trandavelii sunt destul de comune si bine intocmite, unele dintre ele chiar elaboreaza complicate taxonomii ale claselor de lene cu subspeciile de trandaveala si pierdere de vreme. Tocmai acest aspect vreau sa il denunt si anume ca este un paradox sa muncesti la apologia trandavelii. E o absurditate sa muncesti impotriva muncii.

Ii demasc pe toti acesti autori ca pe niste falsi profeti a caror munca a fost in zadar. Drept dovada a irosirii talentului lor sta faptul ca niciodata munca, slujba, truda, cariera nu au fost mai pretuite ca in aceste vremuri de restriste. Fireste, voi fi acuzat ca denigrez munca cu prea multa vehementa ca nu fiu la randu-mi un mistificator, detractorilor mei insa le spun: nu fac apologia trandavelii, ci denuntul unor prejudecati nocive precum aceea potrivit careia munca innobileaza. Innobileaza intr-adevar, dar pe cei care o privesc de pe margine.

preambul

Dumnezeu a muncit cinci zile sa faca Iadul si vazand ca lucrarea lui este multumitoare s-a dus sa se odihneasca peste week-end. Luni dimineata s-a trezit devreme si s-a apucat din nou de lucru pana vineri seara cand a venit vremea repaosului. In urmatoarea zi de luni, a luat-o de la capat si tot asa, la nesfarsit, pentru ca in Iad e mereu ceva de facut.

In infern nu e vreme de tihna, de ragaz, de relaxare ci doar de truda si, fireste, de cariera. Munca e adevarata cadere din Rai, in fapt, este o prabusire din starea angelica pana in starea subumana de angajat in care timpul nu iti mai apartine ci e masurat, cantarit, impartit. Mane, tekel, phares sta scris pe zidurile birourilor in care viata din noi se scurge incet-incet catre latrina.

Dupa ce mintile noastre au fost atata vreme spalate, curatate si lustruite cu formule de admiratie a muncii, a pozitiei sociale, a carierei si salturilor ierarhice, se simte nevoia presanta a unei apologii temeinice a lenei. Cineva trebuie sa isi asume rolul de cruciat in lupta de convertire la dreapta credinta a tihnei, a ragazului de dragul ragazului, a facutului de nimic (dolce far niente). Cineva trebuie sa improaste cu noroi pe toti cei care isi muncesc zilele fara sa le traiasca, cineva trebuie sa infiereze ipocrizia carieristilor si putreziciunea capetelor gaunoase care nu fac nimic altceva decat planuri de escaladare a ierarhiilor. Cineva trebuie sa fie misionarul unei lumi pe de-a-ntregul purificata de flagelul trudei.

Dar cine? Cu siguranta, nu eu sunt acela. Imi este prea lene sa sacrific fie si o secunda din pretiosul meu timp pe care il dedic cu obstinatie unei singure activitati: rien faire.

Singura concesie pe care o pot face in aceasta privinta este sa imi bat joc de cei al caror timp liber este mancat de cangrena vreunei slujbe si care, ca un surplus de devotiune idioata, isi aloca minima lor activitate cerebrala MUNCII. Cei care vorbesc dupa munca despre ce au facut in timpul muncii nu sunt oameni, ci fiinte demne de tot dispretul. Untermenschen.

N-as vrea insa ca zeflemeaua sa devina dintr-odata prea solemna, motiv pentru care-mi intrerup aici diatribele cu promisiunea ca vor deveni tot mai furibunde.